
La 16 septembrie 1970 se stingea Paul Evdokimov, unul dintre cei mai mari gânditori creștini ai secolului XX. S-a născut pe 2 august 1901, iar în anul 1907 tatăl său a fost asasinat de un soldat care făcea parte dintr-un grup revoluționar. Împreună cu fratele mai mare, Paul a plecat spre Asia Centrală pentru a se alătura mamei, rămasă văduvă. Relația cu tatăl adoptiv a fost problematică și, potrivit biografilor, probabil cea mai traumatizantă din viața scriitorului. Poate tocmai acest detaliu l-a condus spre două dinre temele teologiei sale: aceea a iubirii jertfelnice a Taătlui și aceea a zâmbetului Tatălui, pe care vom avea întreaga veșnicie la dispoziție s-o contemplăm.
Mama lui Evdokimov provenea din vechea aristocrație, fiind o creștină ferventă și imprimând aceste trăiri fiului ei, Paul. Urmează cursurile unei școli de cadeți a Armatei Imperiale, însă în vacanțe vizita diferite mănăstiri, de unde și simpatia lui pentru monahismul ortodox. La momentul Revoluției din Octombrie, familia sa se afla la Kiev, acolo unde, în ciuda pregătirii sale militare, tânărul Paul s-a înscris la Acemia Duhovnicească, începându-și studiile teologice. După câteva luni s-a alăturat Armatei Albe și a luptat în cavalerie, de multe ori fiind la un pas de moarte.
Puțin mai târziu s-a întors în sânul familiei, iar în anul 1922, împreună cu sute de mii de ruși, familia sa a luat calea exilului. După ce a petrecut o vreme la Constantinopol, Berlin, Praga și Belgrad, a ajuns în cele din urmă la Paris, în septembrie 1923. Și-a continuat studiile la Sorbona și, anul următor, a devenit unul dintre primii studenți ai nou înființatului Institut st Serge. Pentru a se susține financiar a fost nevoit să lucreze pe timp de noapte în diferite gări, curățând vagoane. De-a lungul celor patru ani de studii, a fost în preajma altor mari dascăli de origine rusă: Serghei Bulgakov și Nikolai Berdiaev. Mai târziu îi va descrie pe cei doi: „unul filosof liber-cugetător, celălalt preot și profesor de teologie dogmatică”.
În anul 1927 s-a căsătorit cu Natașa Brunel, provensală din Nîmes pe linie paternă, rusoaică și caucaziană din partea mamei, care era protestantă. S-au stabilit la Menton unde Natașa a predat limba italiană. Li s-au născut doi copii: Nina (în 1928) și Michel (în 1930). În timp ce soția câștiga existența predând, Evdokimov se ocupa de copii și, în paralel, pregătea o teză de doctorat în filosofie (pe care o va susține în 1942 și o va publica sub titlul Dostoievski și problema răului). Doi ani mai târziu și-a publicat monografia Căsătoria – sacramentul iubirii.
La sfârșitul războiului, în anul 1945, Natașa a murit de cancer, iar Evdokimov s-a întors împreună cu copiii în regiunea Parisului. S-a implicat în Rezistență alături de prietenii săi protestanți și a trăit acei ani pentru un singur scop: să salveze cât mai multe vieți (în special ale evreilor). După război a fost preocupat de soarta refugiaților, în anul 1946 a condus un adăpost pentru ei, iar în următorii ani pentru studenții străini proveniți din centrul și estul Europei. După 1956, s-a concentrat asupra refugiaților proveniți din Ungaria, iar după acea perioadă și-a deschis inima pentru cei din lumea a treia.
În 1953 devine profesor la Institutul St. Serge din Paris, predând creștinism apusean și teologie morală. În 1954 se recăsătorește cu Tomoko Sakai, o traducătoare în vârstă de 25 de ani, fiica unui diplomat japonez și a unei englezoaice. Mariajul său cu Tomoko pare a-i fi descătușat acestuia energiile creative și a-i fi lărgit simpatiile culturale, până în acest moment tributare Rusiei. În anul 1958 i-a apărut cartea Femeia și mântuirea lumii, iar anul următor cea mai amplă dintre lucrările sale: Ortodoxia (pentru care primește, din partea Institutului, titlul de doctor în teologie). Urmează alte scrieri interesante, majoritatea abordând problematica iubirii și a moralității.
În ultima decadă a vieții dovedește preocupări ecumenice fără precedent. În anul 1964 a fost invitat să participe la Conciliul Vatican II ca unul dintre observatorii ortodocși, iar în 1967 a fost numit profesor la Institutul Ecumenic de la Bossey (Elveția). În anul 1968 a primit titlul de doctor honoris causa al Universității din Salonic. Doi ani mai târziu s-a stins, subit, în somn. A doua soție a declarat despre el: „credea așa cum cineva respiră”.
Un periplu existențial fascinant. Urcușuri și coborâșuri, dar toate trăite cu intensitate și onestitate. Detaliile descrise mai sus creionează un tablou complet și credibil. Parcursul și notorietatea lui Evdokimov au în spate o hărnicie extraordinară. Gândirea lui va rămâne mereu provocatoare, capabilă să hrănească mințile sincere și nu doar ale teologilor. O lecție de autenticitate și eleganță.