La 4 decembrie 1987, cu doi ani înainte de Revoluție, Constantin Noica ne părăsea. Vestea morții sale precum și funeraliile au fost atent monitorizate de securitate, pentru că filozoful nu le intrase în grații defel. Născut la Vitănești (jud. Teleorman) în 1909, marele eseist a fost una dintre figurile dominante ale culturii române moderne.
Provenea dintr-o veche familie de țărani cu rădăcini aromâne. Gimnaziul îl face în Capitală, unde va urma și cursurile liceului Spiru Haret, susținându-și bacalaureatul în 1928. Anii liceului vor scoate timid la iveală înclinațiile lui Noica. Începe să publice în revista școlii (Vlăstarul), eseurile sale fiind gustate și apreciate. Se înscrie la Facultatea de Filozofie și Litere pe care o absolvă în 1931 cu teza: Problema lucrului în sine la Kant. S-a format în ambientul universitar impus de Nae Ionescu (care i-a fost profesor trei ani) și a evoluat asemenea altor colegi de generație precum Emil Cioran și Mircea Eliade.
Următorii ani va frecventa societatea culturală Criterion unde, alături de prietenii săi, va îmbrățișa treptat cauza mișcării legionare. Totuși, adeziunea sa la legionarism a fost mai degrabă ideatică, fără a intra în mod activ în acțiunile mișcării. În această perioadă publică Mathesis sau bucuriile simple (1934) și Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz și Kant (1936). În mai 1940 își susține la București doctoratul în filozofie cu tema Schiță pentru istoria lui Cum e cu putință ceva nou, iar în octombrie aceluiași an pleacă la Berlin. Acolo îl va audia pe Martin Heidegger, dar nu singur ci alături de Alexandru Dragomir (un alt român briliant al cărei operă s-a publicat post-mortem).
Instalarea comunismului va însemna pentru Noica încercare după încercare. Între anii 1949-1958 este condamnat la domiciliu forțat, pentru ca între 1958-1964 să fie chiar încarcerat. Un deceniu și jumătate de privațiuni și suferință, de anchete și urmăriri dintre cele mai intimidante. Cu toate acestea, are un grup de ucenici cu care se adună în subterană și poartă corespondență clandestină cu o seamă de personalități. Această perioadă grea va naște una de mare reviriment. Este vorba de începutul anilor 1970 când marele profesor va educa un grup de elită al tinerei intelectualități românești. Acest grup va purta anumele de Școala de la Păltiniș (printre ucenici: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Sorin Vieru).
În felul acesta s-a născut conceptul de rezistență prin cultură, o rezistență care se opunea în mod voalat ideologiei comuniste. Cultură înseamna – în concepția și practica noiciană – o frecventare asiduă a textelor clasice în original. Maestrul însuși se va mișca pe diferite paliere culturale. Așa s-au născut Devenirea întru ființă (1981), Scrisori despre logica lui Hermes (1986), dar și lucrări mai vechi precum: Douăzeci și șapte trepte ale realului (1969), Rostirea filozofică românească (1970) sau Sentimentul românesc al ființei (1978). Spectrul larg al scrierilor lui Noica atestă preocupări vaste, dar mai ales ontologie, gnoseologie și filozofia culturii.
Într-o lapidară sinteză putem spune următoarele. În primul rând, gândirea lui Noica a fost masiv influențată de cea a lui Heidegger. Nu ar fi singurul caz în cultura română, dar este probabil cazul cel mai cunoscut și mai longeviv. Apoi, strădania filozofiei noiciene era să creioneze un mod de a fi exclusiv românesc. Noica a crezut până la moarte că acest popor are un specific, iar acest specific îi asigură frumusețea. Demonstrațiile lui erau legate în primul rând de lexicul limbii române, dar și de detalii istorice impresionante.
Tihna ultimilor ani din viață, la casuța din pădure (Păltiniș), întâlnirile cu discipolii și admiratorii, i-au conferit lui Noica un nimb socratic. Cu o sănătate și condiții de viață tot mai precare, sufletul și mintea lui erau irigate de texte și conversații ilustre. A lăsat posterității un tip de intelectual poate insuficient studiat. Nu știu în ce măsură tinerii de azi (cei născuți în preajma Revoluției) cunosc detalii biografice și ideatice legate de Noica. M-aș bucura ca interesul să fie crescând, mai cu seamă că suntem în fața unui intelectual care a îmbinat suferința cu știința. Nu a fost singurul, dar a fost unul dintre cei mai proeminenți. A încercat să elaboreze un sistem filozofic pe care trebuie să-l judecăm în contextul vieții acestui vultur al gândirii românești.
[…] coramdeo […]