La 29 decembrie 1986 se stingea Andrei Tarkovscky, unul dintre cei mai mari regizori moderni. Născut la 4 aprilie 1932 în regiunea Ivanovo (Rusia), suferă de timpuriu divorțul părinților (în 1937). Ajunge la Moscova unde se înscrie la Școala de Muzică, iar, odată cu Primul Război Mondial, se înrolează pentru a merge pe front. În septembrie 1947 va intra la Școala de Arte Plastice, iar la scurtă vreme (în luna noiembrie) se îmbolnăvește de tuberculoză. Se internează într-un spital din Moscova unde rămâne până în primăvara lui 1948. Termină totuși școala și, în 1951, este admis la Institutul de Orientalistică, secția de limbă arabă. După numai doi ani își va abandona studiile, angajându-se la Institutul de Cercetări Geologice din capitala Rusiei.
În aprilie 1954 este admis la Facultatea de Regie din cadrul Institutului de Stat pentru Cinematografie. Doi ani mai târziu (1956), regizează filmul Ucigașii, o producție studențească realizată după o carte de Ernest Hemingway. În 1957 se căsătorește cu colega lui de facultate, Irma Raus; iar în 1960 scrie scenariul lucărrii de dipolomă intitulată Compresorul și vioara. Proiectul este bine primit, iar în anul 1961 absolvă cu brio și primește funcția de regizor.
În anul 1963, Andrei Tarkovsky devine membru al Uniunii Cineștilor din URSS. În august 1964 este deja membru al juriului Festivalului de Film de la Veneția. Urmează capodopera reprezentată de filumul Andrei Rubliov, pe care oficialitățile de la Moscova o vor refuza în mod sistematic. Nu va ajunge la Cannes (deși ar fi meritat) și, în general, este difuzat foarte discret pe ecrane. În 1967 și 1968 realizează scenariul filmului Oglinda, iar în anii următori produce cunoscuta peliculă numită Solaris.
Filmele sale sunt unice în ceea ce privește viziunea asupra spațiului și a timpului. Lucrând într-un regim ideologic destul de greu, Tarkovsky a avut de întâmpinat multe dificultăți, lucru înteles foarte clar și din rezultatele carierei sale: șapte filme și câteva clipuri scurte, în mai bine de 27 de ani. Fără a menționa în mod explicit, regizorul rus a inserat în filmele sale și unele idei aprig combătute de regim, precum libertatea de expresie și altele asemenea.
În vara anului 1979 a călătorit în Italia pentru a-și întâlni un bun prieten – Tonino Guerra – și pentru a realiza documentarul Călătorie în timp. De-a lungul acestei călătorii (în 1980), Tarkovsky termină scriptul pentru filmul Nostalgia. Călătorește apoi în Marea Britanie și Suedia, iar Nostalgia obține un premiu la Cannes, iar prestigiul regizorului este într-o continuă creștere. Tot în această perioadă, Uniunea Sovietică trimite semnale primejdioase la adresa lui Tarkovsky. La o conferință de presă din 1984, „citind” corect evenimentele din epocă, el anunță oficial că nu se mai întoarce niciodată în Rusia.
Se stinge la Paris, iar după înhumare disputele nu întârzie să apară. Versiunea că a fost ucis de KGB a fost destul de plauzibilă. Informații din interiorul sistemului au confirmat, într-un fel, ipoteza. Pe de altă parte, starea lui de sănătate era și ea precară, ceea ce lasă loc și pentru varianta unei morți naturale. Oricum ar sta lucrurile, să remarcăm viața tumultoasă a acestui mare om, dar și talentul său. A ales să meargă împotriva curentului, lăsând în urmă un tezaur extraordinar. N-a trăit degeaba și, datorită filmelor lui, putem înțelege și noi detalii ale unei lumi demult apuse.