La 5 aprilie 1933 se năștea, la Oradea, poetul și eseistul Romulus Vulpescu. Se dovedește încă de mic o fire sensibilă și profundă, cu preocupări mereu peste vârsta lui. Cu toate acestea, în timpul liceului urmează și școala profesională devenind strungar calificat. Iată o primă surpriză ce ne-o furnizează biografia acestui scriitor. Și, cu toate că n-a aucat să profeseze, pragmatismul tânărului trebuie apreciat. A înțeles de la vârstă fragedă că e bine să ai o meserie, deși destinul lui va fi altul. Ajunge la Facultatea de Litere din București pe care o absolvă în 1955. Aici studiază cu asiduitate, manifestând un viu interes pentru poezie și literatură în general.
Lucrează succesiv la câteva reviste literare, ca redactor. Ajunge la un moment dat și director adjunct la Teatrul Barbu Delavrancea. Îl găsim și în postura de muzeolog la Muzeul Literaturii Române și în redacția revistei Manuscriptum. Înainte de Revoluția din 1989 lucrează ca secretar la Uniunea Scriitorilor, iar cumpăna anilor 90 îl găsește director al Teatrului Mic din Capitală. După Revoluție se înscrie în Frontul Salvării Naționale, încercând să-și aducă aportul la bunăstarea României. Din această postură se va duce tot mai mult înspre dreapta, ajungând în final membru al partidului România Mare. Naționalist declarat, iubitor al valorilor autohtone, Vulpescu n-a fost totuși un habotnic. Radicalismul său era bine dozat, iar sinceritatea sa mereu debordantă. Între 1994-1998 a fost și membru al Consiliului Național al Audiovizualului, încercând și acolo să promoveze valoarea și să corecteze eroările.
Relația conjugală a poetului a fost impecabilă. Soția lui, prozatoarea Ileana Vulpescu, i-a fost cea mai bună prietenă și susținătoare. Făcând parte din aceeași breaslă, l-a înțeles cum nu se poate mai bine și l-a sprijinit. A murit într-o sărăcie izbitoare, fiind nevoit să-și vândă cărți din propria bibliotecă. Deși opera sa e studiată pe toate părțile, deși demnitatea sa uimește în continuare, poetul Romulus Vulpescu a plecat dintre noi într-o izolare nemeritată. Durerea sa cea mai mare a fost stâlcirea limbii române. Azi – spunea într-un interviu – generalizarea mitocăniei lingvistice nu se mai poate stopa. Oare chiar așa să fie?! Să ne lăsăm provocați de o asemenea biografie și să învățăm a ne exprima frumos, just și, mai ales, românește.