La 3 aprilie 1897, în Viena mult iubită, se stingea marele compozitor Johannes Brahms. Deși s-a născut în Germania, într-o familie săracă, și-a petrecut aproape întreaga viață în Austria. Considerat de muzicologi succesorul lui Beethoven, acesta primește primele lecții de muzică de la tatăl său, un contrabasist din Hamburg. Este atras încă din copilărie de pian, iar concertele sale în restaurante și cafenele vor ajusta veniturile și așa precare ale familiei.
În anul 1850 a întâlnit pe Eduard Remenyi, violonist maghiar evreu, cu care a susținut concerte și de la care a învățat muzica țigănească – o influență ce nu-l va părăsi niciodată. Însă, prima întâlnire semnificativă are loc în 1853, când l-a întâlnit pe violonistul Joseph Joachim. Acesta își dă seama de realul talent al lui Brahms, recomandându-l lui Robert Schumann. Cu acesta din urmă va lega o prietenie pe viață, fiind practic de nedespărțit. Schumann l-a introdus în marea lume a muzicii, chiar dacă prezența lui va declanșa anumite invidii. Cum se întâmplă în viață, a venit vremea când și Schumann să aibă nevoie de Brahms. Când cel dintâi s-a îmbolnăvit psihic, Brahms a fost alături de familie și a adutat cu mult devotament.
O singură dată a fost aproape de căsătorie. O domnișoară care, deși anonimă, era de o distincție a parte l-a cucerit pe deplin. Doar că – din motive neștiute – relația nu s-a finalizat prin căsătorie. Cei mai mulți cred că e vorba de firea retrasă a lui Brahms. Se pare că singura cale coerentă în exprimarea iubirii era muzica pe care-o compunea. Probabil își cunoștea bine firea irascibilă și orgoliul masculin destul de contondent. De atunci n-a mai avut nici o tentativă de căsătorie. În 1861 vizitează prima dată Viena, unde reputează un succes de răsunet. Deja compusese Serenadele pentru orchestră; Sextet de coarde în Si bemol major și Concertul pentru pian Nr. 1 în Re minor. Aici devine dirijor, iar notorietatea lui devine tot mai evidentă. Între timp a compus lucrări tot mai bine primite de public, deși intra deja în conflict cu susținătorii lui Richard Wagner. Renumele său trece dincolo de granițele Germaniei și Austriei, ajungând până în Olanda și în țările scandinave.
A rămas necăsătorit toată viața. Era de o sensibilitate aproape bolnăvicioasă și iubea natura într-un mod aparte. Multe din călătoriile sale erau pur turistice, fiind pasionat și de botanică și zoologie. În 1875 se retrage din funcția de dirijor, tocmai pentru a se dedica activității compoziționale. În ultimii ani s-a apropiat și de teme biblice. Ne-au rămas de la el cele Patru melodii serioase (1896), scrise pentru voce și pian, cu texte din Vechiul și Noul Testament. Lucrarea este destul de pesimistă, arătând deșertăciunea lucrurilor pământești, context în care moartea apare ca o legitimă izbăvire. Muzica lui a completat și a contracarat dezvoltarea rapidă a individualismului romantic în a doua jumătate a sec. XIX. A fost tradiționalist pentru că aprecia delicatețea și puterea lui Haydn, Mozart și Beethoven, dar și pe mai tânărul Franz Schubert.
Cu aproximativ un an înainte de moarte i se descoperă o boală a ficatului. Situația s-a înrăutățit vizbil, deși el a urmat cu strictețe prescripțiile medicale. Apare pentru ultima dată la un concert în martie 1897, iar o lună mai târziu se stinge. A lăsat în urmă sonorități de mare intensitate. Și-a trăit viața cu o pasiune molipsitoare, fiind mereu în căutarea autenticului. Nu s-a mulțumit cu puțin și nu a renunțat cu ușurință. Volumul și impactul operei sale depun mărturie pentru o viață complet dedicată muzicii. Inovațiile pe care le-a adus (mai ales în muzica orchestrală), noblețea pe care o emana în timpul concertelor nu sunt decât o mică parte din tezaurul lăsat în urmă. Un geniu singuratic, dar exprimându-se pe sine în fiecare notă muzicală.