2Clement – așa cum apare în literatura de specialitate – este o scrisoare adrestă de Clement Romanul către biserica din Corint. Ea vin în continuarea unei alte scrisori – 1Clement – și a fost, de fapt, o omilie. Rostită cel mai probabil înainte de anul 150 (undeva între 120-140), această predică ce s-a redactat și apoi recitit în biserici a avut un impact major. Clasată de istorici la rubrica Părinți Apostolici, ea face deliciu oricui vrea să citească texte neincluse în canonul biblic dar care atestă dinamismul și seriozitatea creștinismului primar.
Deși o lectură integrală a textului ar fi de dorit, îngăduiți-mi să vă ofer drept pregustare câteva dintre ideile clementine. Le voi alege pe cele mai expresive și, pentru a fi mai ușor de digerat, le voi insera într-o anumită coerență.
În raport cu Domnul Isus, există pericolul să gândim lucruri neînsemnate despre El, iar făcând așa vom și primi lucruri de acest fel. Înainte de convertire noi eram cuprinși de o întunecare a minții și plini de o încețoșare a vederii. Totuși, El ne-a mântuit pentru că a văzut prea multă rătăcire și pierzare în noi. Odată răscumpărați, să ne schimbăm cugetul câtă vreme suntem pe pământ. Astfel, trebuie să ne păzim carnea ca templu al lui Dumnezeu. Căci, așa cum ați fost chemați în carne, tot în carne veți și veni.
Ni se cere apoi o preacuție spirituală sporită:
Trebuie să părăsim răutatea ca una ce deschide poarta păcatelor noastre, și să fugim de lipsa de evlavie, ca să nu ne cuprindă cele rele! Câteva fragmente mai jos autorul continuă: Așadar, fraților, în cele din urmă să ne pocăim și să fim atenți la ceea ce este bun; căci suntem plini de multă nechibzuință și răutate. Să nu căutăm să ajungem pe placul oamenilor, nici să ne dorim să ne facem numai nouă înșine pe plac, ci să plăcem, prin dretatea noastră, și oamenilor din afara comunității, pentru ca să nu fie batjocorit, din cauza noastră, numele lui Dumnezeu.
Referindu-se la autoritatea Scripturii, Clement face o remarcă demnă de reținut:
Căci aceste cuvinte au atâta dulceață pentru cei ce le-au împlinit, pe cât osândă au pentru cei ce nu au ascultat de ele. Astfel, fraților, dobândind un prilej deloc neînsemnat pentru a ne schimba cugetul, cât mai avem vreme, să ne întoarcem către Dumnezeu Cel ce ne-a chemat, cât timp Îl mai avem pe Cel care să ne primească.
Unul dintre îndemnurile finale, pastorale în spirit și paterne în conținut sună astfel:
Să avem credință, așadar, fraților și surorilor! Noi ne luptăm într-o înfruntare venită de la Dumnezeul cel Viu și ne antrenăm în viața de acum ca să primim cununile în cea viitoare. Unicul Dumnezeu nevăzut, Tatăl adevărului, Care ni L-a trimis pe Mântuitorul și Începătorul nestricăciunii, prin Care ne-a și arătat adevărul și viața cea cerească, are slava, în vecii vecilor! Amin.