Emigrația, ospitalitatea și prudența

Până în urmă cu câteva săptămâni nici nu mă gândeam la o asemenea alăturare. Fiecare concept din cele trei le puneam în cu totul alte contexte. Istoria însă, pritr-o alchimie care ne scapă, ne pune adesea în fața unor situații inedite. Așa se nasc legături și interpretări la care nu ne-am fi gândit în mod teoretic, așa învățăm că lecțiile pe care ni le furnizează viața sunt unice.

Uniunea Europeană se află sub asediu. Situație fără precedent de când ființează această confederație de state, ea pune la grea încercare în primul rând zona politică. Săbiile se ascut, iar ideologiile de stânga și de dreapta au intrat deja într-o coliziune de proporții. Apoi, ca la piesele de domino, Uniunea este marcată în ceea ce privește securitatea. Numărul mare de refugiați sirieni, la care se adaugă și posibilele infiltrări din partea organizațiilor teroriste provoacă un haos total. Scenarii de tot felul – mai mult sau mai puțin verificabile – fac deliciul mass-mediei și oferă subiecte nesfârșite internauților. Pe lângă aceste două elemente, o adevărată provocare economică stă să înceapă. Nu trebuie să fi analist sau ministru ca să-ți dai seama că, odată acceptați în masă, acești refugiați nu pot beneficia de acest statut pe viață. Ei trebuie să se integreze din punct de vedere social, să devină independenți economic și să aibă un rost. Iar din câte știm, diferența de paradigmă socială între ei și europeni este îngrijorătoare. Dincolo de toate, o adevărată criză a mentalităților își face simțită prezența, iar tensiunea plutește în aer.

Ei bine, în tot acest context exploatat mediatic până la intoxicare, am face bine să ne întrebăm asupra esențialului. Despre ce este vorba, în cele din urmă? În ceea ce-i privește pe fugari, este vorba de căutarea unei stabilități. Înțelese eronat probabil sau poate doar superficial, siguranța, securitatea și hrana sunt trebuințe bazale ale omului. Pentru a și le îndeplini, omul este în stare de gesturi necugetate sau uneori ilogice. Niciodată psihologia năpăstuitului nu va fi aceeași cu a îmbuibatului. În ceea ce-i privește pe europeni – implicit și pe noi – , este vorba de manifestarea unei ospitalități. Vitute biblică certă (vezi Evr. 13.2), exersată de-a lungul a două milenii de creștinism, aceasta e pusă acum la grea încercare. Nu e vorba de a fi de acord, de a înțelege de pe vârful limbii, deci s-a dus vremea demagogiilor gratuite. Emigranții ne trec ilegal frontierele considerându-se îndreptățiți să primească mila, sprijinul și curtoazia noastră. Niciodată ospitalitatea n-a fost mai practică și mai stringentă ca în aceste zile.

Aceastea sunt cele două elemente ale întregului fenomen. Dincolo de ele mai rămâne doar măiestria cu care vom știi exersa prudența. Șarmul cu care – zâmbind și acționând – statele europene vor gestiona primirea acestor oameni va face diferența. Sigur că imaginile sunt terifiante, iar emoția este exploatată la maxim. Dar, să nu uităm nicio clipă că noi avem încă europeni neintegrați cu adevărat, așa că ar trebui să luăm în serios posibilitatea acomodării unor mase de oameni veniți total dintr-o altă lume. În bunul spirit creștinesc, ni se cere să avem inima deschisă până la naivitate, dar să fim totuși conștienți de riscuri. După cum observăm, ospitalitatea implică o anumită doză de imprevizibil, pentru că nu sunt granițe delimitate exact. În situația în care ne aflăm orice se poate întâmpla, pentru că nicăieri nu se manifestă răul mai bine decât în haos.

E bine să ne fie milă, dar cu frică. E bine să ne lăsăm impresionați, dar cu realism. Nicăieri nu ni se cere să fim și buni și naivi; ajunge să fim buni. Să ne privim semenii cu respectul cuvenit, asumând că fiecare om poartă chipul lui Dumnezeu și că poate să-L cunoască pe El. Să ne punem în slujba aceata a împăcării cu toată inima, fiind la nevoie gazde bune, însă niciodată să nu abdicăm în ceea ce privește propria demnitate. Apoi, în măsura în care reușim, să arătăm și altora care sunt standardele și încotro ni se cere să tindem.