Probabil în jurul orei 5:00 dimineața, femeile pornesc spre mormânt. Marcu ne descrie trei femei care, după ce ajung, găsesc acolo piatra funerară înlăturată. Ele pătrund înăuntru și găsesc un tinerel îmbrăcat în alb, care le spune că Isus din Nazaret a înviat. Primesc mandatul de a spune ucenicilor și lui Petru, iar apoi pleacă îngrozite spre Galileea. Evanghelistul ne spune că au rămas înmărmurite, se temeau și n-au putut duce vestea.
Schița lui Matei este diferită. El descrie două femei – Maria Magdalena și cealaltă Marie – în drum spre mormânt. Apoi are loc un cutremur și un înger coboară de înlătură piatra și se așează pe ea. Gărzile cad în leșin, dar când ajung femeile îngerul vorbește. Primesc același mesaj precum scrie și Marcu, doar că de data aceasta, când femeile se întorc, Îl întâlnesc pe Isus cel Înviat. El le spune același lurcu: să meargă în Galileea și să ducă vestea învierii.
La Luca femeile merg spre mormânt, găsesc lespedea ridicată, intră și întâlnesc doi îngeri care le amintesc despre profeția învierii. Ele se întorc pentru a sune celorlalți ucenici, care nu dau crezare în prima instanță. Petru aleargă spre mormânt, privește înăuntru (fără să intre) și vede că mormântul este gol. Doar giulgiul a mai rămas să mărturisească despre cadavrul ce-l învelise cândva.
În relatarea lui Ioan exsită o singură femeie: Maria Magdalena. Ea se duce la morânt fiind încă întuneric și-l găsește deschis. Se întoarce și-i alertează pe Petru și pe Ioan, care o pornesc într-acolo. Ioan ajunge primul dar îl așteaptă pe Petru. Privesc amândoi și constată același lucru. Se întorc înspre casă, în vreme ce Maria rămâne lângă mormânt plângând. Se uită și ea înăuntru și vede doi îngeri care-o întreabă de ce plânge. După ce le spune, aceștia devin mesagerii învierii lui Hristos. Cu entuziasm ei îi transmit marea veste. Dă să plece și ea când, în mod surprinzător, Isus o întâmpină. Crede că-i grădinarul și-l roagă s-o ducă la Isus, dar Mântuitorul o cheamă pe nume. Acest moment este unul dintre cele mai întălțătoare din evanghelie. Ar vrea să mai rămână cu Domnul, ar vrea să nu mai plece, dar I se cere să meargă în Galileea. Acolo va veni și El, acolo se vor reîntâlni cu toții.
Cam acestea sunt acțiunile de dimineață. În fond, avem o succesiune de evenimente cu personaje variabile dar care – toate – sunt din anturajul intim al lui Isus. Învierea Lui trebuia constatată în primul rând de cei care-I fuseseră apropiați. De fapt întregul răstimp dintre Înviere și Înălțare Isus îl va folosi pentru a se arăta ucenicilor. În același registru încadrăm și arătarea din seara zilei Învierii. Doi ucenici mergeau spre Emaus, întorcându-se de la Ierusalim. Inimile lor erau răvășite de durere și nesiguranță. I se destăinuie străinului pe de-antregul. Îi spun despre așteptările legate de viitor, despre simțămintele lor atât de tumultoase.
De-a lungul drumului Fiul lui Dumnezeu le vorbește despre înviere. Le deschide Scripturile tălmăcinduri-le sensurile privitoare la El. Ei încep să priceapă în timp ce drumul se scurtează, iar Emausul se arată la orizont. Pe când ajung în dreptul casei aproape că au înțeles. Ba mai mult. Parcă o legătură nevăzută și inexplicabilă se produsese între ei și misteriosul străin. Așa că-L invită la ei. Insistă cât e nevoie, iar străinul intră. Se așează la masă, El binecuvintează pâinea iar atunci ochii lor se deschid. Revelația este savurată în mod deplin, iar emoțiile ating cote maxime. Dar străinul dispare, iar ei își dau seama că se întâlniseră cu Hristosul Înviat. Pornesc în grabă spre Ierusalim, ajung la ucenici și povestesc. Între timp află că și ucenicilor li se arătase Isus, iar părtășia lor se transformă într-o veritabilă proclamare a Învierii.
Mărturiile despre Înviere vorbesc despre un lucru paradoxal, despre ceva ce dăpășește orice experiență și care totuși este prezent în mod absolut real. Dacă îi ascultăm pe martori cu inimă atentă și ne deschidem la semnele cu care Domnul îi acreditează iarăși și iarăși pe ei și pe Sine, atunci știm: El a înviat cu adevărat. El este viu. Lui ne încredințăm și știm că suntem pe drumul cel bun – spunea Joseph Ratzinger. Împreună cu ei, noi cei care nu vedem ci doar credem, ne ridicăm brațele spre Dumnezeu lăudându-L. Învierea trebuie să ne acapareze în mod deplin. Ea nu reprezintă doar un adevăr dogmatic sau narativ, ea face posibilă însăși mântuirea noastră. Propovăduirea Evangheliei se bazează pe ea, învierea noastră o are drept temelie.
De atunci încoace, în fiecare dumnică – ziua dintâi a săptămânii în calendarul evreiesc – noi celebrăm victoria vieții asupra morții. În primul rând a vieții spirituale asupra morții păcatului, apoi a atotputerniciei lui Dumnezeu asupra limitelor noastre și, în definitiv, a învierii noastre de apoi. Se cuvine să fim plini de speranță. Se cuvine să ne ridicăm glasurile mărturisindu-L pe El. Se cuvine să luptăm până la sfârșit, orice ce ar fi să însemne asta. HRISTOS A ÎNVIAT!