Era Sabatul evreiesc. Toate activitățile trebuiau întrerupte. Liniștea de sâmbătă contrastează cu cu ziua dinainte, când tumultul judecății și-a răstignirii fusese în toi. Evangheliștii intră și ei în această simfonie a tăcerii. Doar Matei ne oferă o informație pe cât de scurtă pe atât de importantă. Avem o relatare despre păzirea mormântului. O delegație a Templului reușise să răzbată până la Pilat, și-l roagă să trimită o strajă la mormânt. Umbla zvonul învierii lui Isus, așa că lucrurile trebuiau ținute sub control. Evreii, și mai ales liderii lor, se temeau de o posibilă diversiune din partea ucenicilor.
Un alt amănunt surprins de Matei este componența acestei delegații. Bunăoară, citim despre câțiva farisei și ne mirăm pe bună dreptate. Până la acest moment ei nu fuseseră implicați în patimile Mântuitorului. Textual vorbind, fariseii au fost „marii absenți”, dar iată că n-a fost decât o aparență. Vin din urmă, dar se alătură și ei în cele din urmă. Implicarea lor se datorează, probabil, lui Nicodim, colegul lor.
Colaborarea dintre evrei și romani se întețește. E încă o dovadă că dușmanii își dau mâna de îndată ce au o cauză comună. Isus devenise incomod pentru ambele tabere. Amplitudinea evenimentelor nu mai putea fi igonrată, iar măsurile de precauție se impuneau. Nici un efort nu pare deplasat, nici un calcul nu este în plus. Orice se poate întâmpla, iar victoria de moment s-ar fi putut transforma într-un eșec de proporții. Clasa superioară a evreimii se simțea acum stăpână pe situație. Dar oricând lucrurile se puteau schimba. Era nevoie de luciditate și planuri minuțios ticluite. Așa cum spunea Joseph Ratzinger: în momentele în care totul pare terminat, apare totuși, în chip tainic, slava Lui.
Nicodim, pe care tocmai l-am amintit, a adus un amestec de mir și aloe, iar evangheliile amintesc de 100 de litri. El a luat trupul lui Isus și l-a înfășurat în fâșii de pânză fine și îmbibate cu miresme. Cantitatea de miresme este extraordinară și depășește orice măsură obișnuită: este o înmormântare regală. Dacă la tragerea la sorți a hainelor L-am întrevăzut pe Isus ca Mare Preot, acum felul înmorântării Sale îl manifestă ca Rege. Procedura înbălsămării, valoarea miresmelor și implicarea unor oamenii din elita lui Israel dovedesc toate acest lucru. Rezumând, Isus nu este înmormântat ca un criminal, în mod umilitor, deși înmormântarea I se face cu un amestec de iubire și stinghereală: tot ce s-a întâmplat a fost cutremurător și există sentimente opuse față de această moarte, nedreaptă (e moartea unui nevinovat) și, în același timp, de neînțeles (în ultimă instanță, Dumnezeu nu a făcut nimic ca s-o împiedice). Oricum, totul pare sfârșit, exceptând preocupările câtorva oameni pentru îmbălsămarea Domnului.
Revenind la gardă, putem bănui că era alcătuită din soldați romani. Legătura între liderii iudaici și Pilat este atât de puternică în aceste zile. Faptul că după Înviere acești soldați se întorc direct la preoții cei mai de seamă, spune ceva. Ei devin, în felul acesta, primii care vor constata învierea și încă într-un mod dramatic. Vor fi intrat apoi într-o complicație întreagă cu aristocrația Templului, iar soarta lor va fi puternic amprentată de acest eveniement. Ei vor răspândi cei dintâi zvonul că trupul lui Isus a fost furat de ucenici. O soartă ingrată, așadar.
Dacă ucenicii au aflat despre toate aceste detalii, dacă au ajuns până lângă mormânt și au văzut ostașii, atunci dezamăgirea trebuie să fi fost cruntă. Isus nu mai este nici măcar pe Cruce, nu mai poate fi privit nici măcar mort. Acum este ascuns în chip nemilos de mormântul rece, uitat parcă în spatele unei lespezi de piatră.
Mai găsim un amănunt legat de Sâmbăta Mare, doar că acesta apare în Evanghelia după Marcu. Deși toți evangheliștii – cu excepția lui Matei – tac în ceea ce-i privește pe soldați, iată că nu tac atunci când e vorba de femeile pioase care-L caută în continuare pe Isus. De data aceasta acțiunea se petrece seara, după apusul soarelui. Trei dintre femeile din Galileea – Maria Magdalena; Maria, mama lui Iacov și Salomeea – se duc și cumpără mirodenii pentru ungerea trupului Mântuitorului. Așadar, după terminarea repausului sabatic, ele vor prelua inițiativa curajoasă de a reveni la mormânt. Au de gând să ungă trupul Domnului cu uleiuri frumos mirositoare, să pună un fel de balsam peste plăgile abia cicatrizate. Or, această acțiune face trecerea spre marea zi a învierii.
Dar până atunci, trebuie să ne mulțumim cu tăcerea mormântală a acestei zile. O tensiune crescândă în micul grup al ucenicilor, o durere sfâșitetoare în inima femeilor pioase. Pe cât de prezent fusese Isus în ultimele zile, cum adunase în juru-I atât de mult norod, iată-L acum părăsit, înconjurat de străini care-și fac doar datoria. Un tablou trist, sinistru și descurajant. Este, în fond, o parabolă a multor oameni care n-au văzut în Isus decât un personaj istoric imaculat. Este ziua în care poți privi retrospectiv spre întreaga săptămână, dar și ziua în care te poți îndârji să crezi că – în ciuda aparențelor – Dumnezeu rămâne Dumnezeu.