Un Airbus A320 s-a prăbușit ieri în sudul Franței. După cum se poate observa și în material, avionul a fost pur și simplu „înghițit” de văile adânci ale Alpilor. Cei 150 de pasageri (dintre care șase erau membrii ai echipajului) n-au avut nicio șansă. Aeronava a fost pulverizată lovindu-se de stânci, probabil în cădere liberă. Ne putem imagina o panică teribilă ce-a pus stăpânire pe bieții oameni. Și-au trăit ultimele clipe într-un șoc maxim, urmat de un final ireversibil.
Mă întreb, totuși, dacă mai avem simț pentru asemenea evenimente?! Faptul că se întâmplă tot mai des, iar mass-media ni le aduce atât de aproape, ne cultivă un fel de imunitate vinovată. Avalanșa de informații, bârfele cotidine și alte știri mondene par a ne acapara întreaga atenție. Și totuși, acolo au murit oameni. Zeci de familii sunt acum în lacrimi și doliu, parcurând sute de kilometri până la locul tragediei. Bărbați și femei, tineri și vârstnici, erau așteptați acasă… dar n-au mai ajuns. Câtă suferință, câte întrebări fără răspuns! Nu se știe ce s-a întmplat de fapt, dar și de s-ar ști, nimeni n-ar mai putea reface istoria din cioburi.
Nici nu știu cum ar trebui să ne solidarizăm cu familiile îndoiliate. În ce fel să le fim aproape cu adevărat?! Cred totuși că simțămintele noastre contează. Undeva, într-un registru nevăzut al empatiei, se cuantifică fiecare gând bun. E important să uităm de noi, să ne smulgem din banalitatea zilei și să medităm la suferința reală a unor oameni. Oricare dintre noi puteam fi ori în avion, ori în doliu. Nimeni nu e pregătit pentru astfel de evenimente. Ele doar se întâmplă, te simți absorbit în ele și trebuie să le faci față. Îndure-se bunul Dumnezeu de cei care-și plâng morții, dar și de noi întru mai bună simțire cu semenii!
Dramă, doliu și durere
D