Şi astăzi, pentru a-mi preciza mâhnirea nehotărâtă, o veste învechită şi târziu purtată de poştă prin aceste ţinuturi pustii mi-a întors gândurile îndărăt, spre toamnele copilăriei.
Dascălul nostru bătrân s-a odihnit, în sfârşit, şi dânsul. Mi-o spune o scrisoare cu chenarul negru şi cu un înger neîndemânatec gravat, lângă o cruce umbrită de nedespărţita salcie plângătoare. Nu e învăţătorul de sat, care ne-a pus întâia oară în mână abecedarul cu scoarţe tari şi cu parabola fiului rătăcit. Acela de mult doarme în ţintirimul de lângă biserica cu şindrila mucedă de ploi. În locul lui de mult ne-a descălicat în sat un dascăl tânăr, care poartă mustăţile rase, duminica pune manşete albe şi guler de cauciuc cu cravată înnodată strâmb; citeşte gazete politice şi va fi în curând, fără îndoială, deputat.
Cel plecat acum în lumea celor drepţi, e cel dântâi dascăl al nostru de oraş, „Domnu Preda, de la Trei Ierarhi” căruia nu puţine zile i-am amărât odinioară. Îl credeam atunci aproape nemuri- tor… Înalt şi uscat, cu hainele întotdeauna mirosind a naftalină şi tutun, zgârcit la vorbă şi râzând odată într’o lună, îl socoteam o mumie sortită să birue timpul. Nimic nu-l turbura din măsura cu care îşi cântărea glasul şi-şi socotea paşii, aceeaşi, din fundul clasei până la catedră. Generaţii trecuseră pe băncile roase; alte cataloage noi înregistraseră priceperea sau trândăvia celor cincizeci de şcolari din clasa lui, se schimbaseră directori, elevii crescuseră şi prinseseră aripi, alţii se întoarseră în oraş cu mustăţi groase şi cu glasul bărbătesc; domnul Preda, neclintit veghea la catedra lui, lângă harta României cu hotarele decolorate, şi lângă tabla cu negrul lucios şi cu buretele albit de praful cretei.
Printre noi crescuseră o sumă de legende, transmise de generaţie în generaţie, şi înflorite de fantezia fiecăruia cu un nou amănunt. Unii spuneau că se ascunde sâmbăta seara în odaia din fund, de la „Ursul Alb”, şi bea până’n ziuă, când îl duce gardistul acasă de subțiori, Alţii „ştiau” că adună bani, că e zgârcit ca Hagi-Tudose, şi că noaptea vântură între degetele uscate napoleonii cu care a umplut sertarul mesei.
De fapt „Domnul Preda” lupta cu sărăcia şi, într’o căsuţă închiriată, cu livadă în fund şi cu nuc la poartă, îşi creştea din greu cei trei copii care-i împovărau văduvia. Am ştiut-o mai târziu, într-al doilea an de şcoală, când întâmplarea ne-a găzduit în vecini.
De acolo, de peste zăbrelele gardului, am privit întâia oară cu mirare în curte, la fetiţa cu şorţul roşu care se jucà în praf, la cei doi elevi de la gimnaziu, cu şepcile albastre, care învăţau la masa de sub nuc, la câinele cenuşiu care dormea pe scări. Va să zică, „Domnu Preda” era om ca toţi oamenii; avea necazurile lui, creştea un câine, aveà găini pestriţe şi negre în curte, îşi îmbrăca copiii cu straie curate; şi nici nu strângea bani de aur în sertarul mesei, nici nu petrecea până la ziuă la „Ursul Alb”. L-am văzut mai apoi, dereticând în ogradă, aruncând grăunţe la păsări, curăţind pomii de omidă şi certând servitoarea. Am ştiut că pe fetiţă o cheamă Nuţi, şi am înţeles că o iubeşte nemăsurat şi neîndemânatec, cu stângăcia aceea a văduvilor care îşi caută în copil ceva din amintirea femeiei pierdute.
Dar toate dispăreau când Domnu Preda intra în clasă, cu hainele mirosind a naftalină şi tutun şi cu acelaş glas egal, striga catalogul, cerceta caietele, punea întrebări întortocheate, şi ne împărţea pedepse.
Între noi şi dânsul se punea din nou un zid nepătruns.
Şi iarăşi începeam a crede că trebuie să aibă o patimă ascunsă, care-i întunecă privirea, îi strânge buzele subţiri neîngăduindu-i nici o veselie, şi-l „face zgârcit la note”… O singură dată ne-a cucerit sufletele o jumătate de ceas, ţinându-ne sub stăpânirea unei emoţii pe care nu i-o cunoşteam, pe care nu ne-o cunoşteam. Era aproape de sfârşitul anului, în ultimele zile de mai. Salcâmii de la ferestre înfloriseră şi prin geamul deschis, vântul ne flutura un parfum jilav, de primăvară, de câmp şi de pământ întinerit; o înfrigurare care ne neliniştise în băncile noastre scrijelate de iscălituri. Cerul se vedea albastru şi ne îndemna afară. Unul dintre, noi, (Nucleş cel mic, unde o mai fi astăzi?) prinsese un liliac pe care-l închisese în ghiozdanul cartonat, şi toate gândurile noastre erau fără voie țintite spre ghiozdanul acela. Toţi răspunseserăm prost, gângăvisem lecţia; nerăbdători aşteptam să se sfârşească ora, pentru a ne năpusti asupra liliacului înghemuit în întunerecul cutiei, cu aripile de gutapercă strânse şi cu răsuflarea tăiată de spaimă.
Atunci ne-am trezit deodată cuceriţi de lecţia bătrânului. Nu ştiam cum o începuse, nici prin ce tainic meşteşug ne desprinsese pe nesimţite gândul dela ghiozdanul cu şoarecele înaripat.
Ne vorbea despre Legiunea a XIII-a Gemina. despre „Dacia romană”; lucruri moarte pentru ne- păsarea copilăriei noastre. Dar prin nu ştiu ce nebănuită însufleţire care-i spărsese cumpătarea uscată, înviase înaintea ochilor noştri nesfârşite şosele cu piatră albă, apeducte cu picioarele arcuite, cetăţi cu ziduri cenuşii, amfiteatre spaţioase şi băi cu bazine de marmură; mine de aur şi saline, în care robii războiului ciocăneau sub bolţi de sare translucidă… Din inscripţiile sarcofagiilor şi a pietrelor funerare, din basoreliefurile monumentelor rupte şi din efigiile monedelor dezgropate de plugari în oale de lut, călăul copilăriei noastre, căruia nu-i descoperisem vreodată o tresărire de emoţie, înviase magic acea „Dacie felix”, despre care programul prevedea o lecţie plictisitoare mai mult.
De unde găsise alte cuvinte decât acelea din toate zilele? Cum de ştiuse omul acela avar cu graiul şi măsurat în mişcări ca un automat, să sufle cenuşa celor douăzeci de veacuri şi să ne înfăţişeze aievea, o lume romantică şi misterioasă, care ne exaltă frageda noastră închipuire ?
Nici unul n-a mai ridicat ochii spre geamul cu cer albastru şi spre crengile albe de salcâm. Privirile noastre fugeau cu vârful nuielei lucioase, pe harta decolorată, căutând urmele nevăzute ale cetăţilor cu nume sonore şi tainice: Napoca, Potaissa, Porolissum…
Sunase sfârşitul orei şi brusca erupţie a clopoţelului nichelat nu clintise nici un nerăbdător. Întâia oară în viața noastră şcolărească ne-am desprins cu părere de rău din bancă; atunci când încheind lecţia cu o ultimă încercuire a hotarelor cu varga albă, Domnul Preda ne aminti că „Dacia felix” nu va mai învia, nu mai poate învia niciodată. În pauză, cu toţii jurarăm solemn să ne facem oşteni şi să alungăm ungurii; Stroescu, arendaș acum în nu ştiu ce judeţ din Oltenia, compuse chiar prima strofă a unei poezii brave şi furtunoase.
Dar ora următoare, la lecţia de aritmetică, Domnu Preda îşi intrase în vechea crustă. Am căpătat cu toţii note rele, câţiva au trecut la „genunchi” şi gândurile ni s-au întors din nou la ghiozdanul cu liliacul uitat o clipă…
Apoi, s-a sfârşit anul, întâmplările ne-au risipit în alte colţuri de ţară; de oraşul acela m-am depărtat, credeam, pentru totdeauna…
(Fragment din Scrisorile unui răzeș, de Cezar Petrescu)