Vrei să-ți spun pe scurt și să-ți arăt sufletul mare al tâlharului? Ascultă! Când Petru, corifeul ucenicilor, Îl tăgăduia jos, atunci tâlharul Îl mărturisea sus pe cruce. N-am spus asta ca să îl învinuiesc pe Petru – Doamne, ferește! -, ci pentru vreau să arăt marele suflet al tâlharului și covârșitoarea lui filosofie. Petru n-a îndurat amenințarea unei slujnice de rând, iar tâlharul, cu toate că vedea oameni mulți furioși, stând împrejur și ocărând cu mii de ocări pe Cel răstignit, totuși nu s-a uitat la ocara Celui răstignit, cu ochii credinței a trecut peste toate, a lăsat jos pe cele umilite și piedicile, a cunoscut pe Stăpânul cerurilor și a rostit acele puține cuvinte care l-au arătat vrednic de Rai: „Pomenește-mă, Doamne, întru Împărăția Ta!”
Să nu trecem cu ușurință e plângă aceste cuvinte. Nici să ne rușinăm să-l luăm ca învățător pe tâlhar, pe care nici Stăpânul nostru nu S-a rușinat să-l ducă întâi pe el în Rai. Să nu ne rușinăm că ne fie învățător un om care s-a arătat vrednic de viețuirea cea din Rai înainte de toți oamenii. Să cercetăm fiecare din aceste cuvinte, ca să cunoaștem și de aici puterea Crucii.
Domnul n-a spus tâlharului ca lui Petru și lui Andrei: „Veniți și vă voi face pescari de oameni”, nici nu 9-a spus precum celor doisprezece ucenici: „Veți ședea pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel”. Nu l-a învrednicit cu vreun cuvânt. Tâlharul n-a văzut nicio minune, nici mort înviat, nici demoni izgoniți, nici marea ascultând de porunca Lui. Domnul nu i-a grăit despre Împărăția cerurilor. De unde, dar, cunoștea numele Împărăției? Să vedem în asta marea lui pricepere.
(Ioan Gură de Aur, Omilia a II-a la Cruce și la Tâlhar, PSB 14, seria nouă, pp. 130-131)