Înțeles într-o varietate de feluri, postul creștin are istoria lui. S-au scris deja cărți pe marginea acestui subiect, iar investigațiile continuă. Orice nouă informație e prețioasă și se pune, precum o piesă de puzzle, în tablou. Se discută despre veridicitatea postului, despre originile lui, dar și despre modalitățile de postire: total (negru, fără nimic) sau parțial (cu apă). Chiar și lungimea zilei de post reprezintă o preocupare în sine: până la amiazi, sau până la ceasul al nouălea (15.00, după obieiul evreiesc), sau până la asfințitul soarelui (ceea ce face postul de vară aproape interminabil).
Mă rezum aici să descriu postirea, așa cum a fost ea practicată în primele secole, adică în perioada post-apostolică și patristică. Pentru a nu îngreuna lectura, am renunțat la indicarea surselor, asigurând o anumită suplețe a textului, dar totuși oferind informațiile strict necesare.
Așadar, miercurea și vinerea au fost zielele de postire. Până nu demult s-a crezut că alegerea acestora ține de o anumită reacție față de pioșenia iudaică (unde lunea și joia erau zilele importante). Astăzi, aproape toți specialiștii sunt de altă părere. În urma descoperirii manuscriselor de la Marea Moartă, am aflat că esenienii posteau și ei… miercurea și vinerea. Prin urmare, obiceiul creștin nu este pe deplin o noutate, ci mai degrabă o prelungire a devoțiunii eseniene. De asemenea, în prerioada pre-constantineană, postirea însemna abstinență totală (post negru) și, întotdeauna, până la ora 15.00 (ceasul al nouălea evreiesc, ceas de rugăciune și care încheia ziua din punct de vedere liturgic).
Am lăsat la urmă partea cea mai importantă. Potrivit referirilor din primele secole (Didahia; Tertulian; Vasile cel Mare și câțiva istorici), nu era atât de importantă ziua sau procedura, cât inima postitorului. Cât despre zile, se impunea un înțeles aparte: MIERCUREA postitorul trebuia să mediteze la trădarea lui Hristos (Iuda, sărutul vinovat, arestarea, fuga ucenicilor), iar VINEREA postitorul trebuia să mediteze la suferințele și moartea lui Hristos. Aceste două momente de abstinență, rugăciune și meditație țineau în echilibru întreaga săptămână, orientând mintea credinciosului spre duminică, Ziua Învierii când, invariabil, se celebra Euharistia.
Prin urmare, întreaga rânduială conducea spre împărtășirea cu trupul și sângele lui Hristos. Cel târziu începând cu fiecare miercuri, creștinul trebuia să se conecteze la marele eveniment al Învierii, trăind în acest orizont. Postul devine astfel anticipare și așteptare sfântă, acel timp în care asceza se împletește cu speranța. Sau, așa cum ne lămurește A. Schmemann, „accentul nu s-a pus pe valoarea ascetică a postirii, ci pe expresia – în refuzul hranei, în negarea oricărei supuneri la necesitățile naturale – acelui caracter eshatologic al Bisericii înseși și a credinței ei.” Și astfel, „postirea a fost privită ca o formă de sărbătoare ori celebrare solemnă” (M. Skaballanovici), într-o strânsă legătură cu Euharistia. Unii cred – în baza anumitor mărturii – că primii creștini celebrau inclusiv Euharistia în zilele de postire (miercurea și vinerea). Cert este că, indiferent de amănunte, postul trebuia să țintească – în ultimă instanță – spre revenirea lui Hristos. Ne pregătim pentru acum și aici, pentru a finaliza cum se cuvine ciclul săptămânal și pentru a sta la masă cu Domnul, dar – făcând toate acestea – ne pregătim pentru Marea Întâlnire. Dimensiunea ultimă strădaniei noastre ne transcende, fiind sublimată de Împărăția eternă a lui Dumnezeu.
Pentru a nu intra în polemici rezervate istoricilor dogmei, să enunțăm următoarele elemente: (1) dispunerea echilibrată a zilelor de post peste săptămână; (2) orientarea eshatologică a postirii noastre; (3) perspectiva euharistică imediată; (4) cultivarea unei așteptări crescând în raport cu Parousia (A Doua Venire a lui Hristos). Iată jaloanele pe care trebuie să le avem în vedere, indiferent cât de multe amendamente – dogmatice și practice – au fost făcute de-a lungul secolelor. Și, să nu uităm, importantă este atitudinea inimii și cristocentrismul postului nostru. Celelalte detalii trebuie gândite și aplicate în funcție de contextul în care ne mișcăm fiecare dintre noi.