În epoca romană, deșertul, sau mai degrabă marginea sa, era un veșnic punct de atracție și loc de adunare, independent de natura refugiului politic pe care îl avusese în vreme de război, încă de pe timpul persanilor. Era un loc de inițiere și de semne profetice în care maeștrii spirituali își răspândeau învățăturile.
Analiza îi aparține lui Marie-Françoise Baslez. Este vorba de cartea Biblie și istorie (Artemis, București, 2007), o incursiune erudită în iudaism, elenism și creștinism. Drept argument al ideii de mai sus, autorul amintește experiența lui Iosif Flaviu care își făcuse un stagiu de trei ani în pustiu, pe lângă un anume Bannous. Acest maestru enigmatic trăia în apropierea unui izvor unde oficia anumite imersiuni rituale (ca și Ioan Botezătorul) și se hrănea exclusiv cu resurse naturale. Era însă vegetarian până într-acolo încât nu purta nici măcar haine din piei de animale. Un ecologist convins înainte de era macniacă a ecologiei moderne.
Plecând de la această realitate istorică, merită să reflectăm la propria solitudine. Într-o lume care ne oferă mai multe lucruri decât avem nevoie, mai suntem capabili de fecunde retrageri?! Chiar dacă nu mergem într-un deșert propriu-zis, trebuie totuși să avem unul temporal. Dacă-ți respecți chemarea, vocația, vei înțelege că singurătatea e necesară uneori. Dacă-i respecți pe cei de lângă tine, de asemenea. Nimeni nu poate trăi plenar doar printre oameni, așa cum nici invers nu se poate. O alternanță bine cumpănită ar fi soluția. Să recurgem la ea cu naturalețe și eficiență maximă.