Iubitorii de literatură deja inuiesc povestea. De fapt, nu e o poveste, ci un crâmpei din viața poetului Vasile Alecsandri. Dintre toate figurile ce i-au amprenat copilăria, niciuna n-a rămas mai vie și mai evocatoare decât cea a țigănușului Vasile Porojan. Acesta din urmă a fost pentru Alecsandri prietenul lui cel mai bun, legătura lui cea mai puternică și mai vie cu oamenii din popor, cu limba, îndeletnicirile, obiceiurile lor – după cum spunea G. C. Nicolescu. Tovărășia cu Porojan – continuă biograful – a făcut pe viitorul poet să se apropie de o serie de lucruri ale lumii și vieții, indiferent cum izbutea să le înțeleagă atunci, dar înregistrându-le și înțelegându-le mai târziu, lucruri pe care altfel nu le-ar fi cunoscut niciodată.
În felul acesta are grijă destinul să ne asigure prieteniile. Este poate cazul cel mai cunoscut, dar nici într-un caz unicul. Istoriile personale ale multor români au această savoare interetnică, din care rezultă uneori legături conjugale de toată frumusețea. Întorcându-ne la Alecsandri, să mai amintim că nu era vorba doar de o etnie diferită, ci și de o diferență socială. Tatăl poetului era spătar (deci din clasa boierească), iar tatăl lui Porojan fusese zilier toată viața. Fiul său era condamnat la aceeași condiție de slugă pe la curțile boierești (condiție în care-l cunoaște Alecsandri), dacă lucrurile nu ar fi luat mai târziu o fericită întorsătură.
Două amintiri relatate mai târziu de poet ne rețin atenția. Prima e legată de faptul că Porojan suna din drâmbă cu un talent la care nu am putut ajunge niciodată și pe care-l admiram mai mult decât am admirat mai târziu pe Liszt. A doua ne arată cum țigănușul știa să imite șuierul șerpilor și să-i cheme la el, cum ne rătăceam împreună prin fânețele înflorite din lunca de la Mircești. Detaliile sunt suficiente pentru a dovedi o prietenie profundă și traincă. Alături de Porojan care ni se descrie ca un copil vioi, inteligent și devotat, Alecsandri a avut experiențe de viață de neatins în mediul său boieresc: pornirea spre luncă, rătăcirea prin acest paradis vegetal pe care acum îl descoperă, îl cunoaște și-l încorporează inimii sale, opririle pe marginea bălții, în legătură cu care de atunci trebuie să fi auzit povestea Babei Cloanța, ce o vom afla mai târziu în Doine, sau pe marginea Siretului domol. (G.C. Nicolescu)
Remarcabilă influența reciprocă pe care au avut-o unul asupra celuilalt. Alecsandri a imprimat copilului de slugă demnitate, Porojan a imprimat copilului de boier jovialitate. A fost un transfer necesar și fecund pentru ambele părți. Avem aici una dintre cele mai interesante povești de viață, cu multe învățăminte și precauții. Din nou (pentru a câta oară!) ni se confirmă că etniile sunt mai degrabă convenții sociale și că preconcepțiile pot fi învinse prin naturalețe și bun simț. Extraordinar!