După cum s-a spus azi în fel și chip, se întâmpla la 24 ianuarie 1859. Deși receptată progresiv, a fost o zi înălțătoare și cu puternice reverberații. Alexandru Ioan Cuza a strălucit atunci în multe feluri. A făcut dovada unui bun strateg, dar și a unui diplomat de mare rafinament. După cum remarca Mihail Kogălniceanu, Cuza era un om nou la legi noi. Unirea s-a produs însă foarte interesant. Ales în septembrie 1857 de către Adunarea Electivă a Moldovei, doi ani mai târziu – 24 ianuarie 1859 – avea să fie propus (de către deputatul Vasile Boerescu) și în Țara Românească. Așadar, Cuza era deja domnitor cu acte în regulă, ca să zicem așa, când a venit a doua propunere.
Uni istorici se aventurează în tot felul de speculații pe marginea celei de a doua propuneri. Oricum, domnul Moldovei devine și domnul Țării Românești. Situație fără precedent și aducătoare de speranță, românii puteau să își imagineze un stat unitar și puternic. Următoarele evenimente aveau să confirme această așteptare, tocmai de aceea finalul secolului XIX a fost atât de optimist.
Aproape că mi-e frică să fac o comparație cu prezentul nostru zbuciumat. După ce am văzut manifestanți huiduind peste imnul național și un președinte jucând hora dezinvolt… nu știu ce ar mai fi de spus. Nu contest sărăcia din țară, dar nici nu pot fi indiferent la atitudini de genul celor amintite. Să ne dea Dumnezeu discernământ și să fim demni de realizări pe care le comemorăm într-o zi ca aceasta!