Tăcerea e centrul lumii. Spre tăcere se adună toate, ca apa spre prăpastia neagră. Se îndeasă toți împrejurul liniștei, spre a-i găsi înțelesul și toți se liniștesc împrejurul ei și asupra tuturora se așterne stăpânitoare tăcerea. Tăcerea e zeul Necunoscut. Puterea ei se vede în durerea și în bucuria muritorilor stăpâniți de dânsa: căci tăcerea e mormântul în care închidem toată plângerea sufletului nostru doritor: și pe fețele noastre Tăcerea sapă divina expresie, adâncă și bogată, a zeului celui Necunoscut. (…)
Mulțimea e, în general, refractară gândului. Însăși limba oamenilor simpli e săracă în posiblități de exprimare: câteva sute de cuvinte, în mare parte de ordin concret și utilitar. Gândul lor e încă și mai sărac: două-trei preocupări, oarecum instinctive: moartea, nimicnicia vieții, nerecunoștința omenească, binele și răul, egoist ori social.
Analiză făcută cândva de Vasile Pârvan în lucrarea Memoriale. Discipol de-al lui Iorga și Onciul, marele profesor de istorie veche ne uimește prin profunzimea ideilor.
Asemeni altor gânditori ai epocii, Pârvan își pune și el problema tăcerii și a cuvântului. Această alternanță și complementaritate îl macină într-un mod ilustru. Nu o face disprețuitor, ci doar realist. Trebuie să ai o bază suficientă de cuvinte, pentru ca mai apoi să poți medita cu rodnicie. Să nu te risipește în cuvinte, să nu te pierzi în dimensiunea ta socială, înseamnă mult. Aș spune că aserțiunea de mai sus poate fi adăugată la cele ale lui David Le Breton sau, în variantă românească, analizei lui George Remete. Frumos!