Văzul e singurul simț care lucrează cu distanța. Distanța e chiar o precondiție a lui, feomenul lui originar. Numai văzul ne comunică existența lucrurilor îndepărtate și străine de interesele noastre vitale. (…) Ochiul inimii, spre deosebire de ochiul lumesc, nu se închide niciodată. (…) Idealmente, omul religios ar trebui, chiar ca simplu mierean, să nu piardă nici o clipă contactul cu registrul atotîntemeietor al transcendenței, să-și trăiască fiecare gest în dialog cu instanța suverană, să i se dedice. Fiecare moment de viață ar trebui să fie o laudă a Dătătorului de viață.
Mic fragment dintr-o carte mare: Despre îngeri, de Andrei Pleșu. Devenită clasică, lecturată cu aceeași plăcere de specialiști și nespecialiști, lucrarea a intrat deja între abordările clasice asupra subiectului. O serie întreagă de probleme contexe apar în paginile ei, iar îngerii sunt priviți prin multiplele lor relații cu Dumnezeu și cu oamenii.
Aici avem o pledoarie pentru vegherea spirituală. O deschidere a ochilor inimii, pe care să-i ațintim spre Dumnezeul nevăzut dar suveran. De la El le primim pe toate, prin urmare inima noastră e datoare să-L onoreze. Contactul spiritual cu transcendența – un exercițiu de altfel solicitant – nu este doar al celor bisericoși ori a slujitorilor Bisericii. Nu, sub nici o formă. Această chemare este a tuturor, iar beneficiile deasemenea. Viața pământească e searbădă fără această dimensiune spirituală. Vom reuși să menținem această trezvenie la cotele cerute?! Iată o provocare tot mai stringentă și care ne privește pe toți. Să ridicăm, așadar, inimile noastre spre Dumnezeu și – în același timp – să le deschidem spre semenii noștri. Doamne ajută!