Într-un discurs rostit în anul 2012, Acad. Solomon Marcus (pe atunci în vâstră de peste 80 de ani), făcea o radiografie a sistemului de învățământ românesc. Detaliile tehnice se împletesc de minune cu spiritul vivace a unui om care nu se lăsa „îmbătrânit”. Iat-o:
A întreba, a te nedumeri, a te mira, a fi curios, a te îndoi. Toate aceste stări pe care copilul mic le practică în mod foarte natural trebuie în bună măsură satisfăcute, dar și orientate. Cuvintele cheie pe care le-am subliniat dispar din scenariul educației și sunt înlocuite în mare măsură cu scenariul imperativ, scenariul datoriei. Tu, copil, ai datoria să-i asculți pe părinți, să înveți, să faci ce-ți spune profesorul. Accentul cade pe acest aspect care aproape le exclude pe celelalte. Din acest moment eșecul e garantat.
Programele actuale de învățământ, manualele făcute pe baza acestor programe, sunt în mare măsură prăfuite, depășite de timp și nu corespund lumii actuale, contextului în care trăiesc astăzi copiii și adolescenții. Oricât de mult și-ar îmbunătăți profesorul de la catedră arta persuasiunii, el este sabotat de programe nefericite și de manuale plictisitoare pe care elevii în mare parte nici măcar nu le înțeleg. Ceea ce se înțelege acum de fapt prin a învăța este că cel de la catedră livrează celor din bănci anumite cunoștințe, anumite informații, procedee, formule, algoritmi. Elevul trebuie să le noteze, să le rețină și să le restituie la examene și concursuri. Aceasta se înțelege în lumea noastră prin educație. Primirea de cunoștințe. Ceea ce lipsește esențial din scenariul educației este cuvântul cheie „a înțelege“ . Copilul, inițial, vrea să înțeleagă lumea. Această nevoie, care se manifestă în primul rând prin insistența cu care copilul pune întrebări, nu îi este satisfăcută, uneori e chiar descurajată sau chiar pedepsită.Tot scenariul școlii se desfășoară pe un context foarte unilateral. Că elevul trebuie să răspundă la întrebările care i se adresează. El nu este învățat, în aceeași măsură, să inventeze el întrebări. O ființă umană naturală, normală, este o ființă la care nevoia de a răspunde la întrebările altora trebuie să fie echilibrată cu capacitatea și nevoia de a formula ea însăși întrebări.
Jocul e confiscat de divertisment. Noi nu am descoperit dimensiunea ludică esențială pe care trebuie să o aibă actul educațional și în manual, și în desfășurarea lui la clasă cu elevii. Nu pot să învăț realmente dacă lucrul acesta nu se întâmplă în stare de bucurie. Copilul mic, apoi elevul, trebuie să simtă în actul de învățare că e ceva în care el se bucură de libertate. De libertatea de a încerca diverse căi, dreptul de a greși, de a eșua fără a fi sancționat, de a te întoarce, a încerca altceva. În asta constă dimensiunea ludică.Noi nu dezvoltăm deloc la copil arta ghicirii, arta de a bănui un lucru sub forma unei conjecturi, mult înainte de a-l putea testa și eventual demonstra. Această etapă lipsește complet din educație. Cele mai multe cuceriri ale culturii au fost găsite, bănuite, și mult după aceea au fost confirmate și demonstrate. E un decalaj enorm între aceste două acte.
Înlocuim toate acestea cu un scenariu caricatural și a cărui singură justificare este că el permite mai ușor evaluarea copiilor. E mult mai simplu să verifici dacă elevul a aplicat sau nu corect o anumită regulă decât care a fost calitatea gândirii lui. În al doilea caz nu mai funcționează o logică binară, ci e nevoie de una graduală, calitativă.
Actorul și educatorul au un numitor comun. Prestația lor se desfășoară în fața unui public. Orice prestație care se desfășoară în fața unui public trebuie să satisfacă exigențele unui spectacol, să creeze un spectacol. Altfel, eșecul este inevitabil.
Excerpt from: Solomon Marcus,“Rani deschise” Vol. 5. Focul si oglinda, iBooks.