Există cărți care-ți stau timp de douăzeci de ani în preajmă fără a le citi, pe care le ai mereu în imediata apropiere, pe care le iei cu tine, împachetate cu grijă, din oraș în oraș și din țară în țară, chiar și când ai prea puțin loc pentru ele, și pe care poate le răsfoiești puțin atunci când le scoți din geamantan; te ferești însă cu grijă să citești chiar și numai o singură propoziție pe de-antregul. Apoi însă, două douăzeci de ani, sosește clipa în care deodată, parcă sub o constrângere foarte înaltă, nu mai poți face nimic altceva decât să devorezi o asemenea carte de la început până la sfârșit dintr-o singură suflare: efectul cel al unei revelații. Acum știi, în sfârșit, de ce ai făcut atâta caz de ea. A trebuit să zacă multă vreme la tine; să călătorească; să răpească din spațiu; să fie o povară; și acum a ajuns la ținta călătoriei ei, acum se dezvăluie, luminează acum cei douăzeci de ani scurși, pe care i-a trăit în tăcere alături de tine. N-ar putea să-ți spună atâtea lucruri dacă n-ar fi fost atâta timp mută – și care idiot ar avea curajul să afirme că ea a conținut mereu același lucru.
(Din Provincia omului,
de Elias Canetti, Univers, București, 1985, p. 35)