E deosebit de important să remarcăm că în iudaism nu a existat niciodată vreun conciliu oficial, de genul celor organizate mai târziu în Biserică cu scopul de a decide cuprinsul Bibliei, ci doar câteva discuții răzlețe despre cărți individuale. Însă două dovezi substanțiale sugerează cu tărie că toate cărțile din Biblia ebraică actuală fuseseră acceptate de evrei cel târziu la jumătatea secolului al II-lea d.Hr. – și posibil mult mai devreme. Una e Mișna, o colecție de sentințe și discuții juridice alcătuită din materiale mai vechi, cândva între jumătatea secolului al II-lea și până la începutul secolului al III-lea d.Hr. Nu conține o listă a Scripturilor, dar le citează frecvent, indicând astfel că toate erau privite ca autorități capabile să tranșeze un diferend. Cealaltă dovadă e reprezentată de câteva fragmente din Talmudul babilonian. Talmudul e o operă mult mai târzie, dar se crede că porțiuni din el sunt tradiții timpurii încorporate în colecția finală. O astfel de secțiune discută explicit cuprinsul Bibliei. Nu menționează Pentateuhul, pe care probabil îl consideră de la sine înțeles, însă enumeră toate celelalte cărți pe care lle știm acum. Potrivit opiniei academice, se prea poate ca această secțiune din Talmud să dateze din secolul al II-lea d.Hr.
Nu mai puțin important e Noul Testament, care citează din cărțile Vechiului Testament, cu posibila excepție a Cântării Cântărilor și Esterei. Unele cărți sunt mult mai importante decât altele: Pavel, de pildă, folosește Geneza, Deuteronomul, Psalmii și Isaia mai des decât pe celelalte. Dar practic sunt citate toate, adesea cu formula „e scris” ori „Scriptura zice”. Deci pentru autorii neotestamentari toate cărțile din actualul Vechi Testament constituiau în principiu autorități, ceea ce înseamnă că putem muta data „canonizării” acestor scrieri din secolul al II-lea în secolul I d.Hr.
(O istorie a Bibliei, de John Barton, Humanitas, București, 2021, pp. 241-242)