De puțin timp, Comunitatea Ateilor din România a declanșat o campanie intitulată: SUNT ATEU. Democratic vorbind, fiecare este liber să-și aleagă propria formulă de viață, iar ateismul trebuie respectat ca atare. Dorința de promovare a mișcării, încercarea de prozelitism pe care o întreprinde (mai ales în mediul virtual) și strădania organizatorică trebuie, și acestea, înțelese în contextul lor. Aș vrea să subliniez, totuși, altceva. E vorba de unul dintre cele mai interesante amănunte ale întregii acțiuni. De fapt, întreaga campanie se clădește ideea unei incomodități conceptuale. În document ni se arată că a fi ateu este „o provocare într-o țară în care sute de mii de cetățeni se înrolează în pelerinaje periodice, în care unele culte au devenit adevărate corporații cu privilegii de stat în stat.” Pe acest fond, mișcarea atee este „o minoritate mai puțin cunoscută, deseori ignorată sau greșit înțeleasă și chiar demonizată în anumite cercuri.”
Ce înțelegem de aici? Că ateii se consideră marginalizați și trăiesc sub o continuă presiune a creștinismului militant. Cum era de așteptat, ei uzitează de caracterul laic al statului român, dar de drepturile copiilor de-ași alege în mod liber religia. Plângerile lor scot în evidență această violență mediatică a simbolurilor și practicilor creștine. Obidiți și desconsiderați, aceștia se comportă după tipicul fiecărei comunități minoritare, agățându-se de ipoteze bine alese și argumentând cu o dibăcie psihologică extraordinară.
Ce ar fi de spus? În primul rând, îi rugăm pe acești oameni (pe care-i respectăm) să înțeleagă că nu toți suntem doar religioși. Unii chiar ne străduim să cultivăm o relație vie cu Dumnezeu, deși admitem că religia poate să devină manipulatoare și hapsână. Nu ne încadrăm, așadar, în aceeași categorie și nu suntem o apă și-un pământ. În al doilea rând, să înțeleagă că manifestarea credinței cere o anumită gestică. Desigur, și aici suntem selectivi: nu credem că toate gesturile religioase sunt biblice sau spirituale. Formalismul este la el acasă uneori, ceea ce nu înseamnă că toate manifestările spirituale sunt sortite eșecului. În al treilea rând, îi rugăm să accepte că riscă o tiranie a minorităților. Felul uneori agresiv de-aș prezenta doleanțele și inițiativele corespunde foarte bine oricărei alte formațiuni ce se află în minoritate. Probabil o discreție mai mare le-ar atrage o vizibilă simpatie din partea oamenilor, dacă nu chiar mai mult.
Prin urmare, să nu-i înfierăm pe părinții care crează o atmosferă creștinească în casele lor. Dimpotrivă, să-i apreciem. Oricum pruncii noștri își vor alege printr-un act liber și public propria credință, dar contextul în care cresc îi va ajuta mult. Aici nu este vorba de manipulare, ci doar de naturalețea trăirii în Hristos. Probabil și părinții atei fac la fel, în mod rezonabil, în ceea ce-i privește pe copiii lor. Să lăsăm, așadar, subtilitățile de tipul acesta, mai ales acum când mai toți observă artificialitatea metodei. Să fim serioși, oricine am fi și orice convingere am împărtăși din punct de vedere religios.