Relația bunic–nepot implică relaxare, asemănătoare cu relația bunică–nepoată, care nu prea poate fi atinsă în relația tată–fiu. Secretul este că bunicul nu este cu adevărat răspunzător pentru ce face băiatul. Spre deosebire de tată, e foarte puțin probabil să fie atras în lupte pentru putere. Bunicul este mai înaintat în vârstă; poate acum este mai înțelept decât era când fiul lui creștea. De multe ori tații au relații încordate cu fiii lor din cauza vârstei care îi face mai puțin experimentați în domeniul dezvoltării copiilor. Bărbații tineri sunt adesea foarte mândri la nașterea unui fiu, dar, în același timp, sunt foarte preocupați de viitoarea disciplină și fermitate în educație. Dacă un bărbat are primul copil în jurul vârstei de treizeci de ani, ambiția sa este la apogeu. Se va strădui să transfere propriile dorințe fiului său, concentrându-și eforturile asupra bunăstării acestuia. Deseori am ascultat discursul adresat de tați fiilor și, de cele mai multe ori, el este despre perfecționare, viziune, admiterea la instituții superioare de învățământ și altele asemenea. Lipsa de organizare a copilului este văzută ca un semn al trândăviei, prin urmare tatăl devine îngrijorat. (…)
Dacă un tată îi cere fiului lui prea mult sau se arată nerăbdător, fiul va încerca să se ridice la nivelul acestor așteptări și, dacă nu va putea, va intra într-o stare de anxietate.
Fiul se gândește: „Nu am cum să-i fac pe plac tatălui meu. Orice aș face, pare să fie dezamăgit. Când băieții simt că nu au succes în ochii taților lor, reacția firească este să dezvolte resentimente față de ei. Sau adoptă un comportament îndărătnic, de genul „Ia să vedem, când o să-și iasă din “pepeni?“.
Văzând toate astea, tatăl va începe să se întrebe: „Fiul meu nu poate nici măcar să-și găsească ghetele. Cum o să reușească oare să intre la un liceu bun?“ În același timp, fiul se gândește: „O, nu se poate. Nu-mi găsesc ghetele și tata o să se supere pe mine și nu e corect pentru că el nu mi-a pus ghetele la vedere, cum face mama.“ Rezultatul e o relație tensionată între tată și fiu.
Intră în scenă bunicul. Acesta a făcut greșelile proprii, cu copiii lui; și s-a certat cu fiul său. Și, într-adevăr, abia și-au vorbit timp de un an, când băiatul avea douăzeci și trei de ani. Regretă mult felul în care își critica fiul pentru că acum își dă seama că nu era necesar; poate că mai există urme de tensiune între cei doi. Fiul lui – soțul dumneavoastră – s-a dovedit însă a fi un bărbat bun și iubitor, cu principii riguroase. Bunicul se gândește: „E posibil să nu fi greșit chiar în totalitate. Poate că, până la urmă, nu am fost un tată chiar așa de rău.“ În momentul de față are un nepot minunat pe care îl adoră și care îl iubește mult, la rândul lui. Nu el este cel care trebuie să-l încalțe pe băiat și să-l trimită la școală. Și nici nu trebuie să îi verifice carnetul de note. În sinea lui știe că nu va trăi atât de mult încât să îl vadă adult. Își dorește să se bucure la maximum de această relație, acum. Pe bunicul îl interesează prezentul. Fac împreună lucruri amuzante. Bunicul se află la apogeul vieții, în care se bucură să trăiască și să aibă ocazia de a fi în compania acestui băiețel minunat. Iar nepotul se simte acceptat pe deplin de către bunic.
(Din volumul Despre băieți. Răspunsuri la cele mai frecvente întrebări referitoare la cum să crești un băiat, de Michael Thompson, Humanitas, 2020)