Botezul lui Isus este receptat ca o repetiție a întregii istorii, în care trecutul este reluat, iar viitorul anticipat. Intrarea în păcatul celorlalți este coborârea în infern – nu numai ca spectator, precum Dante, ci pătimind alături de cei de acolo cu o suferință transformatoare, și astfel sfărâmând și deschizând larg porțile adâncurilor. Este coborârea în casa Răului, care îl ține pe om încătușat (și cât de încătușați suntem și noi de forțe fără nume, care ne manipulează!). Acest Puternic, de neînvins doar cu puterile istoriei universale, este învins și legat de Cel mai puternic decât el, care, fiind egal cu Dumnezeu, a luat asupra Sa și a suferit toată vinovăția lumii, fără să eludeze nimic în identificarea Sa cu cei căzuți. Această luptă e reversul ființei, care produce o nouă calitate a ființei, pregătind un nou cer și un nou pământ. Sacramentul – adică Botezul – ne apare astfel ca dar de participare la lupta de transformare a lumii purtată de Isus în cotitura vieții petrecute prin coborârea și urcarea Sa. (…)
Coborârea Duhului asupra lui Isus, cu care se încheie scena Botezului, reprezintă ceva în genul unei învestituri formale. Părinții Bisericii n-au greșit văzând în acest proces o analogie la ungerea prin care regii și preoții lui Israel erau instalați în funcție. Cuvântul Mesia – Hristos – înseamnă „Cel Uns”: ungerea era, în Vechea Alianță, semnul vizibil al învestiturii cu darurile funcției, cu Duhul lui Dumnezeu…
Din acest moment, Isus este învestit cu misiunea sa. Cele trei Evanghelii sinoptice relatează, spre surprinderea noastră, că prima dispoziție a Duhului îl duce în pustiu „ca să fie ispitit de către diavolul” (Mat. 4.1). Această acțiune e precedată de o reculegere interioară, și această reculegere este în mod necesar o luptă împotriva alterării acestei sarcini, care s-ar putea înfățișa ca adevărate împliniri ale acesteia. Este o coborâre în primejdiile care îl pândesc pe om, căci numai așa poate fi ridicat omul căzut: Isus trebuie să intre în drama existenței uman – aceasta constituind chiar miezul misiunii sale – să pășească în ea până în cele mai adânci străfunduri, pentru a găsi astfel „oaia pierdută”, să o ridice pe umeri și să o ducă acasă.
(Din Isus din Nazaret, vol. 1, de Joseph Ratzinger, Rao, București, 2010)