Starea inimii noastre constituie condiția spirituală a închinării. Modul în care am ales să exprimăm această stare a inimi ne-a adus diversitatea vieții de închinare, dar și conflicte destul de dese. Slujba noastră este să găsim numitorii comuni ai credinței noastre și să încercăm, în cadrul închinării noastre expresive și prin puterea Duhului Sfânt, să depășim diferențele culturale, în timp ce ne recunoastem unicitatea. Este posibil. Să ne rugăm și să facem în așa fel încât înaintea Numelui lui Hristos să se plece orice genunchi și să mărturisească orice limbă că El este Domn și Stăpân al vieții noastre.
Fragment din cartea Răsunetul secerișului scrisă de Nathan Corbitt și recenzată AICI. Autorul este deopotrivă realist și optimist. Când privești la diversitatea închinării din spațiul evanghelic s-ar putea să-ți pierzi speranța. Realismul te poate duce spre un fatalism tot mai apăsător. Se pate totuși să punem culturile proprii în slujba unei cauze mai înalte: cea a închinării. Felul în care o facem nu trebuie să devină niciodată un scop în sine. Dumnezeu ne-a chemat să ne închinăm fiecare așa cum simțim, în confortul ideologic al propriei culturi, dar resepctuoși față de ceilalți. Așa cum noi putem judeca pe oricare, oricare ne poate judeca pe noi.
Cristocentrismul închinării noastre e fundamental. Deși ne pierdem uneori printre accesorii, acest lucru contează în mod decisiv. Legătura noastră cu Dumnezeu este mediată de Hristos, iar Numele Lui este singurul în care putem fi mântuiți. Într-acolo trebuie să tindem mereu. Avem un Dumnezeu care ne așteaptă în închinare, un Dumnezeu care-și dorește mai mult de la noi. Să fim autentici, smeriți și perseverenți!