La 25 mai 2002, în Capitală, se stingea poetul, eseistul și traducătorul Ștefan Augustin Doinaș (pseudonimul literar al lui Ștefan Popa). Trecut puțin peste 80 de ani, a murit la spitalul Fundeni, într-o seară de vineri spre sâmbătă. Bolnav de cancer, inima i-a cedat în urma unei intervenții chirurgicale, într-o perioadă de maximă notorietate. Un alt eveniment conex a accentuat drama: soția sa, Irinel Luciu, după ce a ajuns la spital și a văzut trupul neînsuflețit al soțului ei, s-a întors acasă și s-a sinucis. Nu concepea nici măcar o zi fără el, după ce au trăit fericiți mai bine de jumătate de secol.
S-a născut la 26 aprilie 1922 în satul Chereciu, comuna Sântana, județul Arad. După ce studiază în satul natal, urmează cursuri la Arad și Sibiu. Aici se înscrie la Facultatea de Medicină dar frecventează – încă din primul an – și cursurile Facultății de Litere. Se transferă în cele din urmă definitiv la litere, unde-l va avea ca profesor pe renumitul Lucian Blaga. După terminarea studiilor – în 1948 – revine în satul natal ca profesor de limba română, urmând apoi să predea la Hălmagiu și Gurahonț.
La 3 februarie 1957, este condamnat la un an de închisoare pentru „omisiune de denunț”, pe vremea când lucra la revista Teatru. Poetul descrie acel moment în felul următor:
În redacția revistei Teatru – unde mă aflam cu I. D. Sârbu – a venit Marcel Petrișor, tot un arădean, un originar de pe meleagurile arădene, care ne-a informat despre revoluția din Ungaria. Ne-a spus că, în cazul în care va fi și la noi manifestație, armata va fi de partea noastră, după care vom cere scoaterea limbii ruse din învățământ și așa mai departe… După trei zile Marcel Petrișor a fost arestat, iar eu am fost ridicat după trei luni. De ce? Marcel Petrișor a fost bătut cu ranga ca să spună cu cine a mai stat de vorbă în legătură cu revoluția din Ungaria, aflându-se astfel și despre mine. (…) Eu am fost condamnat la un an, cu circumstanțe atenuante, pentru omisiune de denunț.
La 5 februarie 1958 este eliberat, iar la 8 aprilie se căsătorește cu Irinel Luciu, prim-balerină la operă. Până în anul 1963 i se interzice să reintre în viața literară. Apoi, ca dovadă a unei prietenii trainice, George Ivașcu îl angajează la revista Lumea. Din 1969 începe să lucreze la redacția revistei Secolul XX, devenind apoi redactor-șef, dar și directorul acestei publicații (care s-a transformat între timp în Secolul 21).
În 1939 debutează la Jurnalul literar, iar în 1947 câștigă Premiul Lovinescu pentru volumul Alfabet poetic. În 1992 devine membru al Academiei Române, și se bucură de un prestigiu imens ultimii ani de viață. Poetul a îmbrăcat – în opinia lui N. Manolescu – trei veșminte succesive. Primul este cel al baladelor (până spre 1960); al doilea este cel al poemelor abstracte (deceniul șapte al secolului) și, în fine, al treilea: poezie polemică și moralistă. Dintre aceste etape, prima este cea mai fecundă și mai spectaculoasă. În 2002 este declarat, postum, președinte de onoare al Uniunii Scriitorilor.
O viață tumultoasă, dar frumoasă. Închisoarea și urmărirea comuniștilor alternează, ca într-un film, cu iubirea ce i-a purtat-o soției sale. Poezia de o profundă încărcătură emoțională devine o antiteză reușită pentru asperitățile vremii. Întâlnirea cu literații vremii, capacitatea de a se face îndrăgit și de a îndrăgi la rândul său, iată alte perle ale unei vieți totuși longevive. În fond, Ștefan Augustin Doinaș este unul dintre puținii clasici ai literaturii ce a trecut, măcar puțin, în secolul XXI. Merită să nu-l uităm!