Deși l-am mai amintit și AICI, azi revenim într-un context particular. La 13 mai 1940, poetul și prozatorul Mircea Ciobanu a văzut lumina zilei. S-a născut în Capitală, într-o familie modestă dar cu o înclinație vizibilă spre studiu și contemplare. După ce termină liceul pleacă la Iași pentru a studia filologie slavă, apoi revine în București și – între 1965-1966 – devine redactor la Agerpres. Urmează apoi o succesiune de directorate la Editura pentru Literatură, Editura Eminescu și la Cartea Românească.
Debutează poetic în revista Tribuna (1959) și editorial cu volumul Imnul pentru nesomnul cuvintelor (1966). Stă sub dublul semn al lui Ion Barbu și Tudor Arghezi, mai ales prin felul în care s-a referit la limbaj: privit ca obiect al unui travaliu intens și secret de a da informului formă. Alchimist în gesturi – după cum spune Nicolae Manolescu – scrie tot mai mult o poezie de aspect medieval, în care poetul joacă rolul vocii care transmite mesajele. Preocuparea lui pentru originile lumii și pentru osmoza propriilor trăiri este intensă. Lirica este dominată de foșnete originare și elementare în care se întrepătrund vântul, trupul, cerul, stelele, pământul, peștii – toate acestea alcătuind un univers sonor.
După Revoluție scriitorul își deschide propria editură Vitruviu, iar în paralel devine purtătorul de cuvânt al Regelui Mihai I în România. Publică cu sârg în diferite reviste atât poezie cât și critică literară. Traduce cu același sârg opere din rusă și greacă, dovedintu-se unul dintre cei mai prolifici traducători bucureșteni.
Ceea ce nu se aude nu există în versurile lui Mircea Ciobanu – conchide Manolescu. Și chiar așa este. Nu e o poezie ușor digerabilă, dar faptul acesta nu-i scade valoarea. Ba dimpotrivă! Substrabul biblic al versurilor este adesea izbitor, mai ales când se descrie nașterea univerului: maica tuturor apelor. Un mistic printre literați, Ciobanu rămâne în continuare cvasi-necunoscut. Esența poemelor sale parcă se sustrage în continuare, iar abnegația acestei vieți pare umbrită. Tocmai de aceea încercăm și noi aici să echilibrăm lucrurile, în măsura în care putem. România recentă are oameni care merită tratați cu mai multă atenție.