Am încercat să exprim ideea că a folosi categoria rasei pentru a indica ce înseamnă să fii om, și în special pentru a indica realizarea ei deplină, este o interpretare greșită și pur și simplu un păgânism, deoarece specia, umanitatea, diferă de rasa animală nu doar prin superioritatea ei generală ca rasă, ci și prin caracteristica umană a fiecărui individ din cadrul speciei (nu doar a indivizilor remarcabili, ci a fiecărui individ) de a fi mai mult decât rasa. Căci a fi în relație cu Dumnezeu este ceva cu mult superior faptului de a fi în relație cu rasa, și prin rasă cu Dumnezeu.
Argument rostit de filosoful danez Søren Kierkegaard în lucrarea Punctul de vedere (Londra, 1939). De fapt, este ca o mărturisire personală de credință. Autorul își exprimă convingerea privitoare la valoarea intrinsecă a individului. Preocupare centrală a gândirii sale, punerea în cumpănă a individului și a maselor îl conduce la concluzii întotdeauna în favoarea primei categorii.
Spre deosebire de perspectiva univeralistă a lui Hegel (și a idealismului în general), Kierkegaard considera că un om se realizează pe sine proporțional cu măsura în care el transcede colectivitatea în care se află. Dacă nu se ridică deasupra grupului de apartenență, omul este condamnat la tot felul de derapaje și nefericiri. Dar cum te poți desprinde? Sau înspre ce ar trebui omul să năzuiască? Ei bine, aici autorul introduce tema vieții sale: relația personală cu Dumnezeu. Doar această relație pe verticală ne poate izbăvi de vicisitudinile vieții sociale. După cum comentează Frederick Copleston, „suprema desăvârșire de sine a individului este punerea în legătură a acestuia cu Dumnezeu, nu ca Gândire Absolută, universală, ci ca Persoană absolută.” De reținut, așadar!