Tribunul și bocitorii lui

Trebuia să-mi imaginez că așa se va întâmpla. Trebuia să-mi fie clar că până și Vadim Tudor se va bucura, după moarte, de panegirice. Discursul ditirambic ce învăluie mass-media acestor zile dezgustă orice român de bun simț, nu doar pe cei cu o brumă de cultură. Suntem martorii unor elogii emfatice, a unor laude puțin spus exagerate și a unor figuri spășite care mimează durerea supremă. Parcă ar fi vorba de un erou naținal, de un creator genial sau de un lider de neînlocuit. O resemnare închipuită citești pe fețele multora și un spectacol jalnic de proslăvire.
Până mai ieri nu știau pe unde să se ascundă de Tribun, acum îl ridică-n slăvi. Dar înțeleg oarecum: Vadim e mai confortabil mort decât viu (și activ).
O amnezie suspectă năpădește minți aparent luminate. Brusc Vadim ne apare ca întruchiparea naționalistului perfect, poetul nepereche și enciclopedistul maxim. Nu mai punem la socoteală istoricul jalnic al acestui personaj. Odele înălțate în cinstea lui Ceaușescu, invectivele ce le rostea în dreapta și-n stânga, oportunismul politic și lipsa de caracter sunt trecute sub tăcere. Dar cum să lauzi pe cineva de care ți-era jenă până acum câteva zile? Cum să inventezi un personaj care să se substituie celui real? Din ce străfunduri ale ființei vin aceste perversități? Sau dacă-l cosmetizăm postmortem rezolvăm ceva?
Dar bine că mai sunt și oameni lucizi printre noi. Deși nu întotdeauna agreez cu dl. Cristian Tudor Popescu, în intervenția de la Digi TV mi s-a părut corect. A fost acid, într-adevăr, dar cum puteai să fi altfel după ce s-a petrecut în aceste zile?! E cât se poate de clar că Tribunul nu ne-a făcut cinste nici înainte, nici după Revoluție. Dacă n-a avut probleme psihice, atunci multă răutate trebuie să fi adunat în sufletul lui. Mari frustrări trebuie să fii avut bietul de el dacă, oricine i se opunea, devenea indezirabil. Doar cine a mai auzit injurii și blestemății vecine cu nebunie ca din gura Tribunului?!
Dar românul e om bun (a se citi naiv!). Mulți vor spune de-a lungul anilor că a avut gură spurcată, dar suflet imaculat. Că a făcut atâta bine la nevoiași, că s-a emoționat în fața suferinței altora sau că și-a idolatrizat fiicele. Pe de altă parte, când afli că a lăsat în urmă o avere de milioane de euro (nu neapărat în bani), îți vine să te îndoiești de filantropia lui. Mascaradă ieftină și laudă de sine până la cer; o infatuare dezgustătoare și trecută de orice limită. Iar cât despre memoria sa de elefant, nu mai știu cine spunea „să te ferească Dumnezeu de oameni care au doar memorie”.
O viață irosită, chiar dacă se încheie cu moartea… la cafea. Ocazii în care, în loc să se îndrepte, se înfiera mai tare. Mereu Tribunul a știut să folosească numele lui Dumnezeu și credința strămoșească, dar întotdeauna în mod ipocrit. Toate cele esențiale și frumoase au trecut pe lângă el, pentru că n-au găsit un teren fertil. Neghina însă a prins rădăcini grozave. Și, după cum spune Scriptura, „ce seamănă omul, aceea va secera” (și nu dau acestui citat doar o interprtare escatologică). Așa că, bocitorii de ocazie se pot opri. Deja ne-au convins despre ce și cum. Ajunge câtă bătaie de joc am primit în aceste zile, e bine să se păstreze pentru alte personaje. Iar cei care mai au încă bun simț și speranță, să se bucure sincer că nu se nasc numai Vadimi pe lumea asta. Doamne, mulțam!