
În ciuda primitivității fizice și sufletești silite din lagărele de concentrare, era posibil totuși ca viața spirituală să se adâncească. Oamenii mai sensibili care fuseseră obișnuiți cu o viață intelectuală bogată probabil că au suferit mult (adesea aveau și o constituție fizică mai delicată), dar pagubele produse asupra ființei lor lăuntrice au fost mai mici. Aceștia erau în stare să se retragă din ambianța teribilă din jurul lor într-o viață lăuntrică plină de bogăție, o viață a libertății spirituale. Numai astfel se poate explica aparentul paradox că unii deținuți având o constituție mai puțin robustă păreau adeseori că fac față mai bine vieții de lagăr decât cei mai robuști. Pentru a mă face înțeles, sunt nevoit să fac apel la propria-mi experiență. Dați-mi voie să vă istorisesc ce se întâmpla în diminețile acelea când, cu noaptea-n cap, trebuia să mărșăluim spre locul nostru de muncă.
Comenzi strigate: „Detașament, înainte marș! Stâng-doi-trei-patru! Stâng-doi-trei-patru! Stâng-doi-trei-patru! Stâng-doi-trei-patru! După omul din față, stâng, și stâng, și stâng, și stâng! Șapca jos!” Și acum îmi mai răsună înc în urechi cuvintele acelea. La ordinul „Șapca jos!” treceam prin poarta lagărului, iar reflectoarele de supraveghere erau puse pe noi. Oricine nu mărșăluia țanțoș primea un șut. Cel mai rău era pentru cei care, din pricina gerului, își trăseseră din nou șapca pe urechi fără permisiune.
Ne împiedicam pe întuneric de bolovanii mari și prin băltoacele uriașe pe care le-ntâlneam de-a lungul singurului drum care ieșea din lagăr. Gardienii care ne însoțeau continuau să țipe la noi și ne mânau cu patul armei. Cei cu picioarele inflamate se sprijineau de brațul vecinului. Arareori mai rosteam câte un cuvânt; vântul tăios nu prea încuraja discuțiile. Ascunzându-și gura în spatele gulerului ridicat, omul de lângă mine mi-a șoptit dintr-o dată: „Dacă ne-ar vedea soțiile în clipa asta! Sper că o duc mai bine în lagărul lor și că nu știu prin ce trecem noi.”
Asta m-a trimis cu gândul la soția mea. Și cum mergeam, kilometri la rând, tot împiedicându-ne și alunecând pe porțiunile înghețate, trăgându-ne unul pe altul în sus și mergând mereu înainte fără rostim ceva, amândoi știam că fiecare dintre noi se gândea la soția lui. Uneori priveam spre cerul unde stelele începeau să pălească în timp ce lumina trandafirie a zorilor se întindea din spatele unei grămezi de nori negri. Sufletul meu se agăța însă de chipul soției mele, pe care mi-l adusesem înaintea ochilor cu o claritate suprafirească. O auzeam răspunzându-mi, îi vedeam surâsul, privirea sinceră și dătătoare de curaj. Fie că era sau nu reală, privirea ei era însă mai strălucitoare decât soarele care tocmai răsărea.
Un gând m-a străpuns: pentru prima dată în viață am înțeles adevărul, așa cum l-a așezat în ode atâția poeți, declarat ca ultimă înțelepciune de atât de mulți gânditori. Adevărul că dragostea este ultimul și cel mai înalt țel la care omul poate să aspire. Atunci am înțeles sensul celei mai mari taine pe care poezia, gândirea și credința umană trebuie să ne-o împărtășească: izbăvirea omului este prin dragoste și în dragoste. Am înțeles că omul căruia nu i-a mai rămas nimic în lumea aceasta poate totuși să cunoască fericirea, chiar și dacă numai pentru o clipă, contemplând persoana iubită.
(Din volumul autobiografic Omul în căutarea sensului vieții, de Viktor Frankl, Meteor Press, București, 2009, pp. 50-51)