Noi nu trebuie să ne temem numai de persecuții și de atacurile fățișe destinate să coboare și să prăbușească pe servitorii lui Dumnezeu. E mai ușoară paza, când primejdia se vede și sufletul se pregătește din timp de luptă, când adversarul se declară ca atare. Dar este mai periculos și mai de temut dușmanul, când se strecoară nevăzut, când ascuns sub masca înșelătoare a păcii, se târăște ca un șarpe împotriva noastră, din care cauză este și numit astfel. El este întotdeauna viclean, folosește căi întunecate și ocolite pentru a împresura pe om. Așa a amăgit de la începutul lumii cu cuvinte atrăgătoare, dar mincinoase, și a înșelat suflete credule și naive, care nu și-au luat măsuri de prevedere. A așa a încercat să înșele chiar pe Domnul, venind pe ascuns și târându-se ca să înșele. Dar a fost simțit și respins, și de aceea a fost izgonit, pentru că a fost descoperit la timp și recunoscut.
De aici ni s-a dat exemplu să fugim de drumul omului vechi, să mergem pe urmele lui Hristos cel biruitor, ca să nu cădem iarăși în lațul morții, ci, prevăzători în fața primejdiei, să ne întărim stăpânirea asupra nemuririi pe care am primit-o. Dar cum ne-am întări nemurirea, dacă nu îndeplinim acele porunci ale lui Hristos, prin care moartea a fost învinsă și înlănțuită?… Trebuie, așadar, să rămânem în cuvintele Lui, să învățăm și să facem ce ne-a învățat și I-a făcut Lui. De altfel, cum poate spune că crede în Hristos cel ce nu face ceea ce l-a învățat Hristos să facă? De unde să primească răsplata credinței, dacă nu păzește poruncile credinței? În mod necesar cel furat de duhul greșelii se clatină și rătăcește dintr-un loc în altul, hărțuit ca praful pe care-l poartă vântul, căci umblând nu va ajunge la mântuire cel ce nu merge pe calea mântuitoare a adevărului.
(Despre unitatea Bisericii, de Sfântul Ciprian, în Apologeții de limbă latină, PSB 3, trad. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papodopol, David Popescu, EIMBOR, București, 1981, pp. 434-435)