Rugăciunea creștină se naște din întâlnirea cu Dumnezeul cel viu, cunoscut prin Isus s-au cunoscut prin alți creștini. Dumnezeu este el însuși întâlnire de Persoane, comuniune. Viața creștină constă în primirea lui Dumnezeu care iese în întâmpinarea omului ca să încheie cu el un legământ de comuniune, primirea lui Dumnezeu care vine și se face om. Rugăciunea creștină este moment de primire, de întâlnire, de reînnoire a legământului, de ajustare la Celălalt. Altfel spus, creștinul, în rugăciunea sa, se lasă mai întâi străbătut de Cuvântul lui Dumnezeu, intră în dialogul dintre Tatăl și Fiul. De aceea cred că rugăciunea creștină se face în numele Fiului, prin El, cu El și în El.
Înainte de a rosti orice cerere, de a spune orice cuvânt, rugăciunea constă în intrarea, împreună cu Isus, într-o relație filială cu Tatăl. În primul rând nu e vorba de cuvinte, ci de o atitudine profundă: să cauți să intri împreună cu Isus în relația justă cu tatăl și să poți spune, să îndrăznești să spui „Tatăl nostru”. Suntem chemați să recunoaștem că Dumnezeu este Tată. Nu un tată obișnuit, căci știm prea bine că sunt tați care nu merită acest nume, ci tatăl lui Isus Hristos. A recunoaște că Dumnezeu e tată înseamnă a te lăsa în grija Lui așa cum face Isus. Creștinul nu se roagă precum păgânii, care repetă de multe cuvinte, nici ca aceia care îndeplinesc rugăciunile ca pe un ritual: trebuie să fac asta și atunci o fac. El intră în comuniune cu Tatăl.
(Fragment din Mic tratat despre întâlnire și dialog, de Pierre Claverie, Humanitas, București, 2015)