Continuare de AICI:
Vladimir Ghika recolta inimi, alinând foamea, frigul şi sufletele anxioase ale deţinuţilor. Floarea inimii mele i-am aruncat-o şi eu, fără să ştie, într-o dimineaţă, în coşul gol cu care pogora de pe dealul puşcăriei Văcăreşti, din Bucureşti. Retrăiesc momentul patetic. Eu coboram cu maşina: fusesem să-mi revăd o clientă politică între zăbrele, dornică să-şi perfecteze căsătoria civilă cu logodnicul aflat la închisoarea Caransebeş-Banat. Logodnicii au ajuns azi miniştri. (Constanţa Crăciun şi Ion Vinţe – n.n.). După pilda monahului, eram infatigabil, inventiv şi feeric. Am fost şi naş pentru mire şi mireasă (revoluţionari comunişti), aflaţi într-o puşcărie antonesciană. Fuseseră bătuţi la tălpi, cu trei luni înainte, la interogatorii. Eu încercam să pansez rănile, să îmblânzesc fiarele încleştate, pe oficiali şi pe revoltaţi, să ridic moralul clienţilor prin fapte delicate şi umane.
Nu-mi pare rău că şi eu, şi Monseigneurul Vladimir Ghika, am intrat, ulterior, în puşcăriile acestor logodnici şi miri. Eu am stat, de la 14 aprilie 1948 până la 19 noiembrie 1952, în lagărele de la Aiud, Craiova, Piteşti şi Ocnele Mari. Era cât pe-aci să mor de hepatită, avitaminoză şi înfometare, în al cincilea an de puşcărie, în spitalul aceluiaşi penitenciar Văcăreşti, unde adusesem actele de căsătorie, cu zece ani înainte, pentru deţinuţii ajunşi miniştri. Nu am primit un pachet, o portocală, o ţigară, ca semn de desolidarizare cu criminalii Luca-Teohari-Pauker. Recunoştinţa este o floare rară. I-am iertat şi nu uit.