Continuare de AICI:
Eu mi-am închis stiloul de gazetar în sertar şi m-am prezentat la Curţile marţiale, ca avocat, doctor în drept şi fost şcolar la cinci universităţi europene, ca să apăr proletari arestaţi, israeliţi încătuşaţi, baptişti înlănţuiţi, ţărani răzvrătiţi, negustori în luptă cu fiscalitatea imbecilă, dezertori ai soldatescăi.
Acolo, la cancelarii, pentru a obţine permisul la vorbitor, am întâlnit din nou pe doctorul de suflete, Vladimir Ghika. Păşea aerian, la tribunalul militar Malmaison, pe culoarele sordide ale închisorilor Văcăreşti şi Jilava, aducând alinare, pachete cu mâncare, cu veşminte, crucifixuri şi cărticele, fără a se uita la confesiune, clasă sau rasă.
dinÎl vedeam des, cu începere din anul 1938, savant benedictin, în Biblioteca Academiei şi înger al blândeţii prin puşcării. Dubla ipostază a unui suav monah.
Din acel moment, l-am înţeles şi l-am iubit. Au dispărut aprehensiunile, ca fulgii păpădiilor în vânt.
Trecând peste hâra confesională şi luând pilda vieţii lui pure, mi-am dat băiatul, fără şovăire, la liceul Sfântul Iosif, pe mâna bunilor călugări catolici, ca să-l înveţe carte, maniere şi omenie. Nu-i vorbisem încă nimic Monseigneurului.
Abia se terminase disputa dintre Nae Ionescu, cel mai mare filosof al nostru, şi profesorul Iosif Frollo (ţârcovnic catolic), în coloanele unei zgomotoase gazete valahe. Eu fusesem elevul filosofului, la liceul din Valea Voievozilor şi la universitate.
Filosoful susţinea că nu poţi fi român dacă eşti catolic. Mă încruntasem, gânditor, şi nu pricepeam. În componenţa naţiei noastre, ortodoxia ar intra ca o coordonată esenţială. Devenind catolic, încetezi de a fi român. În ceea ce priveşte pe cele câteva milioane de români, deja trecuţi la confesiunea greco-catolică, ei erau tot ortodocşi, de vreme ce liturghia rămăsese răsăriteană, iar sacerdotul îşi întemeia familie, şi alte asemenea sofisme.[…]