E absurd ca România să fi scăpat de Ceaușescu pentru a cădea în mâna activiștilor, a securiștilor și a poeților lui de curte. E absurd, dar noi trăim în acest absurd. Acesta este deinon-ul nostru, lucrurl straniu, teribil și de neînțeles al istoriei noastre. România este o țară încăpută pe mâinile Spânului și în care Harap Alb rămâne anonim. Iar Spânul, care este OMUL RĂU, folosește minciuna nu ca Odieseu, într-un scenariu al binelui comun în care răul e absorbit ca etapă intermediară, ci minciuna e acum miez într-un scenariu al răului și punct terminus al lui.
Extras din cartea Despre minciună, scrisă de Gabriel Liiceanu și publicată la Humanitas în 2006. Lucrarea însumează, de fapt, o serie de prelegeri pe care autorul le-a ținut în cadrul Conferințelor Microsoft (o acțiune interesantă a acelor ani).
Pornind de la basmul Harap alb (dar și de la alte opere clasice), Liiceanu își propune să analizeze conceptul de minciună așa cum apare el în spațiul politic. Acest scăzământ moral este pus în legătură cu actul de conducere, dar și cu viața cotidiană. Concluziile sunt usturătoare. Autorul recunoaște situația dezastruoasă în care ne aflăm ca nație (dar, implicit, ca indivizi), pe o pantă descendentă din punct de vedere moral. Analiza filozofului român este pertinentă și bine articulată. Probabil insuficient detaliată, ea poate servi unei premise de lucru. Se poate construi, cred, mai mult și mai amplu. O atașare a pasajelor biblice pe subiect ar fi nemaipomenită. Dar, până una-alta, iată-ne într-o Românie ce stă sub domnia Spânului… Deloc încurajator!