Contrar opiniei populare, afirmația nu-i aparține lui Descartes. Da, a fost folosită în perioada iluministă până la intoxicare, dar ea aparține unui filozof antic pe nume Protagoras. Clasificat, de Platon, în rândul sofiștilor, Protagoras este un filozof presocratic. Este considerat, îndeobște, primul filozof profesionist, gânditorul care a ridicat filozofie la un alt nivel de receptivitate. Până la el, se pare, filozofii erau gânditori cu influență locală, asupra cărora părerile oamenilor erau foarte împărțite.
De la Protagoras încoace avem însă o altă prestanță a filozofului în lumea antică. Dictonul menționat aduce omul în centrul universului. Ni se introduc astfel cele două planturi: omul și lucrurile. În raport cu omul, toate lucrurile (inclusiv lumea animală și vegetală) trec pe loc secund. Nimic nu poate concura cu ființa umană din punct de vedere ontologic. Nu știm până unde a dus Protagoras această idee, știm doar că modernitatea a preluat-o și a dus-o la extremă.
Umanismul s-a folosit un timp îndelungat de această viziune. Idolatrizarea contemporană a omului, hedonismul adiacent și disprețul față de tradiție și-au găsit multe resurse în filozofia antică. Dacă Protagoras a adus (probabil) o apreciere justă a ființei umane (în raport cu restul creației), atunci modernii (și postmodernii) au dus lucrurile mult mai departe și într-un mod cu adevărat primejdios.
Potrivit Scripturii, omul nu este realitatea ultimă. Acest loc îl ocupă – în multe feluri – Dumnezeu. Omul își atinge potențialul maxim doar printr-o corectă raportare la El. O atitudine justă față de tine însuți trece, invariabil, printr-o bună recunoaștere a lui Dumnezeu ca și Creator și Răscumpărător. Să nu ne lăsăm seduși de umanismul derutant al lumii în care trăim, ci să ne ancorăm în realitatea ultimă a lui Dumnezeu, așa cum ne-a fost oferită prin revelație.