Deși această cărțulie nu-și doresște să fie decât ceea ce este, anume un lucru de prisos, voind să rămână tăinuită, așa cum pe ascuns s-a și născut, nu m-am despărțit de ea fără o speranță de-a dreptul fantastică. În măsura în care, fiind tipărită, pornește într-un fel de călătorie, am urmărit-o puțin cu privirea. Am văzut-o urmându-și calea pe drumuri singuratice, sau singurică pe drumuri bătute. După câte o măruntă confuzie, înselată datorită unei asemănări superficiale, l-a întâlnit în fine pe acel unul pe care cu bucurie și recunoștință îl numesc cititorul meu, acel unul în căutarea căruia a pornit, după care, dacă pot spune astfel, își întinde brațele și care e îndeajuns de binevoitor să se lase găsit, îndeajuns de binevoitor să o primească, indiferent dacă în clipa întâlnirii îl găsește fericit și pe deplin încrezător sau doar ostenit și gânditor.
Dar cum, pe de altă parte, fiind tipărită, ea rămâne liniștită, fără să se miște din loc, mi-am fixat pentru scurtă vreme privirea asupra ei. Părea o floare măruntă și neînsemnată în umbra marii păduri, pe care n-o căuta nimeni, nici pentru splendoare, nici pentru mireasmă, nici pentru gust. Și am mai văzut, sau am crezut că văd, cum pasărea pe care o numesc cititorul meu a zărit-o deodată, coborând în zbor către ea cu aripile întinse, culegând-o și luând-o cu sine. Iar după ce am văzut acest lucru, nimic altceva n-am mai văzut.
(Cuvânt înainte semnat de Søren Kierkegaard la 5 mai 1843,
cu ocazia publicării cărții Două discursuri edificatoare)