Viața modernă e pradă nemăsurii. Nemăsura invadează totul: acțiune și gândire, viață publică și viață privată. De aici decadența artei. Nicăieri nu mai există echilibru. Capitalismul a realizat emanciparea colectivității umane față de natură Însă colectivitatea umană a preluat, în raport cu individul, moștenirea funcției opresive exercitate înainte de natură. Lucrul adevărat chiar în mod material. Focul, apa etc. Toate aceste forțe ale naturii sunt acum stăpânite de colectivitate. Spiritul, frânt sub povara cantității, nu mai are alt criiteriu decât eficacitatea. Ar fi de încercat să scoatem la lumină, în mod precis, capcana care a făcut din om sclavul propriilor creații. Pactul originar între spirit și lume trebuie recuperat în chiar civilizația unde trăim.
Spicuiri dintr-o culegere de gânduri aparținând lui Simone Weill și intitulată Greutatea și harul (Humanitas, 2003).
Avem aici una dintre cele mai dense colecții de idei. Simone Weill a plecat dintre noi când soarta celui de Al Doilea Război Mondial nu era decisă, nemaiacceptând să mănânce undeva lângă Londra, din solidaritate cu francezii loviți de război. Și-ar fi dorit un martiraj violent la ea acasă, dar i s-a refuzat – dintr-o profundă prietenie – acest deliciu biografic. La 34 de ani a plecat, lăsând în urmă o operă nepublicată. Toate scrierile ei au apărut după deces și au fost privite ca adevărate reverberații profetice pentru o Europă ce se ridica dintre ruine.
Critica de mai sus este deopotrivă acidă și blândă. Ca o dojană înțeleaptă, ea atrage atenția asupra unei mutații. Instituțiile și colectivitățile au luat locul naturii și exercită o presiune fără precedent. Omul modern ajunge să nu-și mai cunoască măsura, să creadă ca totul i se cuvine și că, în consecință, totul devine controlabil.