„Mă târăsc pe pământ și gem pentru că sunt om”

Lamentația îi aparține lui Jean Jacques Rousseau. Inserată în Scrisoare către Marchizul Mirabeau, scrisă la 26 iulie 1767, ea dă frâu liber unei trăiri adânci. Autorul pornea de la un text paulin, acolo unde apostolul vorbește despre binele ce nu-l poate face în vreme ce răul îl răpune adesea. Or, dacă rațiunea luminează mintea omului arătându-i binele și răul, cum se face că pasiunea și instinctele ne domină?! Iată dilema lui Rouseau, o dilemă pe care i-o transmite, epistolar, și lui Mirabeau. Fatalismul se vede și în expresi ca: omul se naște liber și pretudindeni el este în lanțuri. Opunându-se în mod susținut creștinismului practic, autorul încearcă să arate că firea omului este de nestăpânit. Dezlănțuirea instinctuală este descrisă de către Rousseau cu un realism înfiorător.

Iar dacă soluțiile nu se găsesc (în opinia lui), atunci omului îi rămâne propriul despotism. El este proiectat ca un rege al lui însuși, având o autoritate ce se ridică deasupra oricărei constrângeri. Deși personaje istorice precum Caligula, Nero și Tiberiu (toți invocați de autor) dau peste cap raționamentul, el rămâne în picioare cu toate riscurile. Iar riscul cel mai mare este exclamația finală: Mă târăsc pe pământ (reptilian) și gem (lamentându-mă) pentru că sunt om (ființă redusă la strâmta sa umanitate). Iată concluzia! Știu, nu e deloc încurajator, ba dimpotrivă. Este, în fond, starea lumii în care trăim. Așa ne-a fost croită (și nu doar de Rousseau), prin urmare ar trebui să ne conformăm.

Nu vreau să devin patetic. Nu e genul meu și nici nu cred că e corect. Dar totuși, lamentația lui Rousseau are un ecou răsunător astăzi. Fără Dumnezeu, fără o autoritate superioară, fără un adevăr absolut în raport cu care toate celelalte să se subordoneze, ne paște deprimarea de tot felul. Gemetele noastre existențiale răsună sfâșietor pe multe căi. Deși Rousseau n-a vrut să găsească soluția, dăm slavă lui Dumnezeu că ea există. S-o savurăm și s-o aplicăm la starea noastră de fapt.