Afirmație făcută de Nietzsche în lucrarea Omenesc, prea omenesc! Este vorba de o singurătate existențială, apăsătoare și interminabilă. Este rezultatul unei alegeri conceptuale deliberate și fără echivoc. Iată citatul complet:
De când nu mai există Dumnezeu, singurătatea a devenit intolerabilă. Este groaznic să trăiești singur, judecător și răzbunător al propriei legi. Ca o stea proiectată în spațiul vid și în suflul înghețat al vieții însingurate.
Proclamând moartea lui Dumnezeu, filozoful se postează deja de o anumită parte a realității. Dacă Evul Mediu s-a slujit de imaginea și numele lui Dumnezeu pentru a rezista prin istorie, modernii nu mai au nevoie de El. Civilizația propulează deja omul pe o altă orbită a autonomiei, prin urmare e mai comod să nu mai recurgem la conceptul de Dumnezeu. Numai că, așa cum observăm, atunci când te cantonezi într-o asemenea postură, riști o însigurare teribilă. Strigătul lui Nietzsche nu apare doar aici. El are un ecou și în alte scrieri ale ilustrului gânditor. Incapabil de-a înfrânge orgoliul conceptual, scriitorul îndură cu stoicism consecințele propriei alegeri. O stea în spațiul vid – iată metafora ce descrie atât de bine frustrarea.
Nu aș vrea să cad în reducționism. Știu că Nietzsche este un autor complicat, cu multiple naunțe și capcane exegetice. Pe de altă parte nu pot să fiu orb la prețul pe care l-a plătit propriei autonomii existențiale. Ateismul său îi produce modificări substanțiale în plan sufletesc. Îți lasă impresia unei suspendări ireversibile, a unei angoase fără ieșire. În raport cu această zbatere – pe care-o regăsim și la Cioran – credința simplă a unui bătrânel mi se pare preferabilă. Omul care se rupe de Dumnezeu rămâne pradă acelui suflu înghețat care-i străpunge sufletul cu mii de săgeți. E bine să învățăm din isprăvile altora, e bine să le ascultăm uneori strigătele. Poate în felul acesta vom deveni mai realiști și vom aprecia mai mult confortul ce ni-l oferă poziția noastră în Hristos.