La capătul lumii există un munte. Pe creștetul său e o piatră. Din piatră țâșnește o fântână. Or, totul are o inimă. Deci lumea are o inimă. Inima lumii bate până la celălalt capăt, întotdeauna doritoare și avidă să meargă la fântână. Fântâna și ea suspină, ca răspuns, după inima lumii. Dar nici inima nu poate să se apropie de fântână, nici fântâna nu poate să se apropeie de inimă. Dacă ele s-ar apropia, creștetul muntelui ar dispare pentru inima lumii. Atunci, nemaiputând să contemple creștetul și fântâna, inima ar înceta să mai bată și ar muri. Lumea întreagă ar fi atunci distrusă. Inima este viața lumii și tot ce cuprinde ea; iată de ce ea nu îndrăznește să se apropie de fântână, ci trebuie să rămână veșnic la distanță și să-și suporte marea nostalgie.
Descriere ieșită din pana unui mare povestitor și gânditor evreu: Nahnan din Brațlav (1772-1811). Povestirile sale, pline de o imaginație bogată și neînfrânată, sunt încă cele mai populare ale genului. Este vorba de acea fracțiune evreiască numită țadikimi. Ei se trag din oficiul carismatic al iudaismului medieval, în figura eblematică al țadik-ului. Era persoana complementară a rabinlui, duhovnicul prin excelență dar și făcătorul de bine. Țadik-ul și urmașii acestuia (o castă socio-religioasă, de fapt) recita, cuvânta și media între discipoli și Dumnezeu. Forță motrice a hasidismului european, el a fost secole la rând un personaj extrem de îndrăgit.
În paragraful de mai sus, printr-o stilistică atrăgătoare, Nahnan atinge marile doctrine iudaice: creația, căderea și nostalgia Edenului. Limbajul aluziv, reflecția fină și forța metaforei sunt doar câteva dintre punctele tari ale textului. Să nu credem, așadar, că astfel de pasaje au fost scrise doar în mediul creștin (medieval și modern). Iată idei abisale așezate în matca lor iudaică, dar cu aplicație în orice cadru confesional.