Îl vedeam pe Dumnezeu ca pe o piedică în calea bucuriei mele. Nu consideram că scopul principal în viață e să trăiesc pentru gloria Lui. Cred că Adam și Eva s-au confrunat și ei cu aceeași problemă. O problemă dificilă cu care m-am luptat în tinerețea mea a fost că nu am înțeles prea bine diferența dintre fericire și plăcere… Am făcut multe păcate în viața mea, și niciunul dintre ele nu m-a făcut fericit. Niciunul nu a adăugat un dram de fericire vieții mele. Din contră, păcatul mi-a adus nefericire din belșug. Rămân uimit de acele personalități celebre care declară în cadrul unor interviuri la televiziune sau prin diverse reviste că dacă ar putea să-și trăiască viața de la început, ar proceda la fel. O atare nebunie îmi cutremură imaginația. Există o mulțime de lucruri pe care mi-ar plăcea să am șansa să le îndrept… Păcatele mele nu mi-au adus fericire, dar mi-au adus plăcere. Îmi place plăcerea. Încă sunt atras foarte tare de ea. Plăcerea poate fi foarte amuzantă. Și nu orice plăcere este păcat. Se poate găsi multă plăcere în neprihănire. Dar există totuși o diferență. Păcatul poate fi plăcut, dar el nu aduce niciodată fericire. (…) Pare total absurd ca cineva să facă ceva despre care știe că îi va răpi fericirea. Și totuși, exact asta facem noi. Enigma păcatului nu constă doar în aceea că e rău și distructiv, ci și faptul că e cu totul stupid.
(R. C. Sproul,
Sfințenia lui Dumnezeu, Imago Dei, Oradea, 2009, p. 167)