La 26 februarie 1802 s-a născut poetul, dramaturgul, romancierul, politicianul și pictorul francez Victor Hugo. Publicul larg îl cunoaște mai ales după romanul Mizerabilii, dar și după frumoasele sale poezii. A fost cel de-al treilea copil al lui Joseph Hugo și Sophie Trebuchet. Potrivit biografilor săi, micuțul Victor s-a remarcat din copilărie printr-o inteligență aparte și o sensibilitate artistică mult diferită de cea a fraților săi. A fost înscris la școală, ocazie cu care talentul său în domeniu literar se observă destul de repede, dar și profunzimea gândirii sale.
În anul 1822 s-a căsătorit cu Adèle Foucher, imediat după moartea mamei sale (în 1821) care, din câte se pare, nu a agreat această idilă. Posteritatea păstrează însă câteva scrisori emoționante pe care Victor le-a scris logodincei sale. „Iubita mea – îi spune într-una dintre ele – când două suflete care se doresc unul pe celălalt, oricât de departe se aflau se găsesc în sfârșit și o unire puternică și pură la fel ca sufletul însuși începe pe pământ și continuă pentru totdeauna în ceruri.” Iată ce perspectivă pură și poetică în același timp arunca marele scriitor asupra relației sale. „Această unire – continuă el – este dragostea, dragostea adevărată; o religie, a cărei credință este cel iubit, a cărei viață se naște din devoțiune și pasiune și pentru care cele mai mari sacrificii sunt cele mai dulci delicii.” Sub aceste auspicii a stat una dintre cele mai frumoase dintre căsătoriile modernității. Cei doi au avut cinci copii: Leopold (care a murit în copilărie), Leopoldine, Charles, François-Victor și Adèle.
În 1823 publică prima sa nuvelă, urmând ca între 1829-140 să publice cinci volume de poezii: Les Orientales (1829), Les Feuilles d’automne (1831), Les Chants du crépuscule (1835), Les Voix intérieures (1837) și les Rayons et les ombres (1840). Popularitatea sa este în creștere, iar în 1841 devine membru al Academiei Franceze. În felul acesta, Hugo se remarcă drept una dintre vocile culturale ale Franței, dar și un virulent luptător pentru dreptate și libertate.
În contextul acesta ar trebui să interpretăm perioada sumbră ce avea s-o traverseze. Este vorba de cei 19 ani de exil (între 1851-1870) pe care-i ispășește datorită acuzației de „trădător” pe care i-o aplică însuși Napoleon al III-lea. În această perioadă a scris o parte din pamfletele sale la adresa lui Napoleon dar și a acoliților săi. Operele sale au fost interzise în Franța, dar au avut un impact extraordinar în țările vecine. Biografii insistă mult asupra aceste perioade, pentru că – odată revenit din exil – Hugo a fost primit ca un erou național. Faptul zguduitor care se petrece în 1868 este moartea soției. Scriitorul se afla departe, iar la întoarcere se găsește singur și dezorientat.
De asemenea, marele scriitor nu este ales ca membru al Adunării Naționale, deși viziunea sa politică era mult mai corectă de ceea ce trăia Franța la acel moment. La scurt timp a suferit un ușor accident vascular pe care biografii îl pun pe seama supărării. Să nu uităm că-și îngropase deja doi băieți iar fiica lui tocmai fusese internată într-un spital de boli psihice. Și totuși, deși starea de sănătate era tot mai șubredă, Hugo rămâne la fel de implicat din punct de vedere politic. În 1876 este ales în nou înființatul Senat, dovedind o energie extraordinară și o dorință profundă de schimbare a Franței.
Se stinge la 83 de ani, iar moartea sa a generat un intens doliu național. Nu dispărea doar un mare scriitor, ci și un militant activ a ceea ce se va numi mai târziu „A Treia Republică”. A promovat democrația într-o vreme când toate păreau a fi împotrivă. Se spune că peste două milioane de persoane au participat la funeraliile sale. Corpul neînsuflețit a fost depus într-o criptă alături de Alexandre Dumas și Emile Zola.
Iată un literat ce și-a plătit cu propria libertate convingerile sale politice și sociale. Un om al timpului său, dar care a rămas fidel principiilor morale și familiale. Puțini scriitori de talia lui se pot mândri cu o asemenea posteritate. Citindu-i biografia nu te rușinezi, dimpotrivă resimți o admirație justificată. El continuă să fie îndrăgit în Franța de azi, e considerat un clasic de nădejde. Operele lui sunt traduse în zeci de limbi, iar forța gândirii sale irigă și azi generații de intelectuali. Merită să ni-l amintim!