La 17 iulie 1918 a fost martirizat, împreună cu întreaga sa familie, Nikolai Alexandrovici Romanov – pe scurt, Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei. A domnit din 1894 până la abdicarea sa din 15 martie 1917, la sfârșitul Revoluției din Februarie. La ordinul lui Lenin, cu o cruzime de neimaginat, țarul a fost asasinat de către bolșevicii proaspăt instalați la cârma țării.
A fost fiul împăratului Alexandru al III-lea al Rusiei și al împărătesei Maria Feodorova (născută Prințesa Dagmar a Danemarcei). La 13 martie 1881, în urma asasinării bunicului său – țarul Alexandru al II-lea – Nicolae a devenit țarevici (moștenitor al tronului), iar tatăl său a devenit țar. Istoricii ne lasă să înțelegem că, din perspectiva tatălui, Nicolae ar fi fost prea blând de felul lui. Din această cauză – dar și din cauza morții premature – acesta nu și-a pregătit fiul pentru tron. Parțial, iscusitul tată avea dreptate. Jurnalul lui Nicolae consemnează, pe când avea 26 de ani, o bătaie puerilă cu castane și alte banalități. Cu toate acestea, în interiorul lui, era conștient de marea sarcină a guvernării.
Nicolae s-a îndrăgostit de Prințesa Alix de Hesse și Rhin – o nepoată a Reginei Victoria, dar tatăl său n-a fost de acord. Își dorea un alt mariaj cu o altă prințesă de sorginte franceză, tocmai pentru a-și consolida alianța cu Franța. Fiind pe patul de moarte și temându-se pentru succesiunea dinastiei Romanovilor, a încuviințat totuși căsătoria fiului său.
Când tatăl său a închis ochii, printre lacrimi, Nicolae și-a întrebat verișorul: „Ce se va întâmpla acum cu mine și cu Rusia?”. Recunoștea pe de o parte că nu se simte în stare să preia frâiele țării, iar pe de altă parte se simțea responsabil de acest lucru.
Proaspătul moștenitor a urcat pe tron la 1 noiembrie 1894, iar la scurtă vreme s-a căsătorit. A avut cinci copii: Olga, Tatiana, Maria, Anastasia și Alexei. S-a dovedit un tată responsabil, dar mai ales s-a dovedit un țar înțelept și serios. A făcut față problemelor interne și externe ale unei țări care urma să intre în Primul Război Mondial, încercând să ducă o politică sănătoasă și avantajoasă pentru Rusia. Totuși, înăsprirea condițiilor de viață din spatele frontului și incapacitatea de a menține succesele militare temporare din iunie 1916 au dus la o serie de nevoi grave și tulburări în iarna ce-a urmat.
La sfârșitul Revoluției din februarie (15 martie 1917), Nicolae II a fost forțat să abdice în numele său și al țareviciului (fiul lui, Alexie), în favoarea fratelui său spunând: „Lăsăm moștenire succesiunea noastră la fratelui nostru Marele Duce Mihail Alexandrovici și îi dăm binecuvântarea noastră la urcare pe tron.” Mihail însă a refuzat să accepte tronul, așa că a abdicat a doua zi. Trei secole de istorie a dinastiei Romanovilor se încheiau trist și indecis.
Soarta lui și a familiei a devenit tot mai incertă. Guvernul Provizoriu i-a ținut în domiciliu forțat și în diferite forme de exil (chiar și în Siberia), iar după Revoluția din Octombrie (1917), au ajuns într-un oraș controlat de Armata Roșie numit Ecaterinburg. Țarul și familia sa, inclusiv țariciul Alexei care era grav bolnav, dar și servitori, au fost împușacați în subsolul Casei Ipatiev. Plutonul de execuție a fost condus de Iacov Iurovski. Dovezile că această execuție s-a făcut cu știința și aprobarea lui Lenin sunt suficient de multe, unii văzând în acest gest și o răzbunare pentru condamnarea la moarte al liderului bolșevic Alexandr Ulianov, în urma unei tentative de asasinare a țarulu Alexandru al III-lea în 1887.
Soarta acestui ultim țar al Rusiei a fost tristă și plină de învățăminte. Astfel de biografii sunt impresionante. Ele fac dovada unor ciocniri de civilizație și puncte de turnură din istoria lumii. Pentru martirajul său și multe alte lucruri extraordinare, țarul Nicolae II merită o memorie vie.