La 15 mai 1838 se năștea, la Pitaru (jud. Dâmbovița), pictorul Nicolae Grigorescu. Al șaselea copil dintr-o familie simplă, copilăria nu-i va fi scutită de încercări. În 1845 îi moare tatăl, iar acest moment îl va marca ireversibil. Familia se mută la București, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătușe. După o timpurie ucenicie (1848-1850), în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, lucreaza icoane pentru bisericile din Băicoi și mănăstirea Căldărușani.
Urmează o altă cotitură însemnată. La intervenția lui Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primește o bursă pentru a studia la Paris. Așa se face că, în toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris unde intră la Școala de Belle-Arte, devenind colegul lui Renoir. Conștient de propriile-i lacune în formația artistică, va studia în primul rând desenul și compoziția. Părăsește însă curând acest atelier și, atras de concepțiile artistice ale Școlii de la Barbizon, se stabilește în această localitate, desăvârșindu-și educația prin asimilarea experienței unor artiști ca Millet, Corot, Gustave Courbet și Théodore Rousseau. Grigorescu este preocupat de însușirea unor modalități artistice novatoare de expresie în atmosfera cultului pentru pictura „en plein-air”, ce pregătește apropiata afirmare a impresioniștilor. Din această perioadă datează tabloul Tânără țigancă precum și altele cu care va face o bună impresie în expozitiile vremii. Revine de câteva ori în țară și, începând din 1870, participă la Expozițiile artiștilor în viață și la cele organizate de „Societatea Amicilor Bellelor-Arte”. În anii 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia și la Viena. În 1877 este convocat să însoțească armata română în calitate de „pictor de front”, realizând la fața locului în luptele de la Grivița și Rahova desene și schițe, ce vor sta la baza unor compoziții.
Revenit în țară, deschide mai multe expoziții personale la Ateneul Român între anii 1891 și 1904. Din 1890 se stabilește la Câmpina și se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârșită variație a motivului, pictează potrete de țărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de țară și numeroase peisaje cu specific românesc. În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române. Se stinge din viață la 21 iulie 1907 la Câmpina, lăsând în urmă ultima sa lucrare: Întoarcerea de la bâlci (neterminată).
Poate nu întâmplător mulți au văzut în el echivalentul artistic al lui Mihai Eminescu. Dacă în aceeași vreme geniul lui Eminescu se afirmase ireversibil, iată cum și geniul lui Grigorescu își făcea simțită prezența. Așezat în capul listei pictorilor moderni, înaintaș al lui Ion Andreeescu și Ștefan Luchian, maestrul nu și-a dezamăgit niciodată publicul. Pendulând între România și Franța, a fost totuși înrădăcinat în pământul strămoșesc. Temele autohtone, peisajele rurale, viața obișnuită a oamenilor și multe altele îl vor confisca definitiv. Cu o formație în care se recunoaște filonul tradițiilor picturii murale, de care se apropie în anii tinereții și deopotrivă, experiențele impresioniștilor, Grigorescu se manifestă în diverse genuri cu o autoritate mare. Creația sa a inaugurat astfel o tradiție picturală de amplă rezonanță.
Încheiem scurtul nostru elogiu prin cuvintele poetului Alexandru Vlahuță. Prin cuvinte simple, cuprinzătoare și bine plasate, acest mare român luminează unde trebuie…
Viața lui Grigorescu o povestesc operele lui. O viață simplă, tăcută, ordonată, puternică, închinată toată artei lui. În afară de artă nimic nu exista pentru el. Acolo și-a pus adânca lui iubire de natură, de podoabele și de tainele ei, minunate pretutindeni, dar mai ales în țara și în făptura neamului lui, acolo iubirea de bine, de adevăr și de frumos…