Azi se împlinesc 50 de ani de când a plecat dintre noi Krikor Zambaccian. Cunoscut mai degrabă după strada bucureșteană ce-i poartă numele (și care se leagă de biografia lui Adrian Năstase), acest mare român de etnie armeană a fost colecționar și critic de artă. S-a stins la 18 septembrie 1962, la București, după ce a scris monografiile lui Nicolae Grigorescu, Gheorghe Pătrașcu și Nicolae Tonitza. A colaborat intens cu revistele de specialitate, dar a publicat și colecții de eseuri dintre care menționăm Pagini de artă și Însemnările unui amator de artă.
Va rămâne în istorie prin impresionanta colecție ce-a deținut-o, dar și prin biografia sa zbuciumată. A fost atras în special de Rubens, Rembrandt și Van Dick, dar călătorind mult în străinătate a cunoscut și pictori contemporani (spre exemplu: Matisse, Derrain, Bonard). Întors în țară achiziționează fără încetare tablouri (uneori de la pictori în curs de afirmare), le stochează cu grijă iar apoi le expune într-un cadru atrăgător. Pe lângă aceasta se dovedește și un om de afaceri extrem de priceput. Comercializează opere de artă într-o perioadă în care România încă nu avea o rețea bine consolidată.
În 1944, când trupele sovietice intrau în București, Zambaccian a simțit un frison. Începea să se teamă pentru colecția sa ce deja devenise atât de cunoscută. Frica nu a fost gratuită pentru că, la 29 martie 1945, a primit acasă ordinul 575 prin care era înștiințat că două din încăperile colecției trebuie cedate în favoarea unui anumit locotenent Constanti n Mihăescu. A reușit să anuleze respectivul ordin, dar, înțelegând mersul vremurilor, a donat întreaga colecție statului român. La acea dată Zambaccian avea: 305 picturi, 38 sculpturi și 8 piese de mobilier. Pe documentul de donație el scria:
Fac această danie drept omagiu către poporul român și în amintirea tatălui meu decedat, Agop K. Zambaccian, născut în Cezarea Capadociei în anul 1860, și stabilit la Constanța încă de pe vremea stăpânirii Dobrocei de către turci, cel care m-a crescut și instruit în limba și spiritul culturii românești și în dragoste pentru țara unde m-am născut.
A urmat apoi perioada comunistă care, cum era de așteptat, nu putea să nu se atingă de colecție. La sugestia Elenei (se pare), președintele Nicolae Ceaușescu a cerut mutarea operelor într-un spațiu comun și expuse de-a valma. Faptul acesta se întâmpla în 1978, iar colecționarul n-a mai apucat să-l vadă. Se stinsese deja în 1962 lăsând în urmă o biografie fascinantă și o colecție a cărei soartă n-ar fi vrut s-o știe.