La 16 septembrie 2000 se stingea, la Bonn, Ioan Alexandru. Încercăm și aici, într-un mic eseu biografic, să omagiem posteritatea acestui mare creștin. Personalitate verticală, scriitor abisal și erudit fascinant, Ioan Alexandru s-a născut în ziua de Crăciun a anului 1941, la Topa Mică (jud. Cluj). După ce termină liceul se înscrie la Facultatea de Litere din Cluj pe care o continuă – prin transfer – la București. Obține apoi o bursă cu care ajunge să studieze în Germania dedicându-se filosofiei, teologiei dar mai ales limbilor clasice. În 1973 își susține doctoratul cu tema: Patria lui Pindar și Eminescu.
În 1964 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar în 1979 al Uniunii Internaționale a Scriitorilor. În toiul Revoluției din 89, Ioan Alexandru se amestecă printre manifestanți și soldați îndemnând cu Biblia și crucea în mână la credință și speranță. Impactul acestor apariții ale poetului vor rămânea multă vreme în mentalul colectiv. Poeziile lui sunt de asemenea o zestre de mare preț. Cu o aplecare specială către viața rurală, înțelepciunea populară dar și străfulgerări metafizice, poetul solicită deopotrivă mintea și inima. Caracterul imnic al poeticii sale oferă substanță și suplețe ideilor dintre cele mai diverse.
Ioan Alexandru are intuiția materiilor groase, dense, vâscoase, rășina, noroiul, sudoarea, mâzga, puroiul, untdelemnul, veninunl, laptele, bulionul – spune Nicolae Manolescu. Cuvintele devin materii în sine, pline de substanță și sens. Pentru a împleti cuvântul cu fapta, să mai menționăm că poetul a fost co-fondator al Grupului de Rugăciune din Parlamentul României, dar și fondatorul mișcării Pro Vita. A fost, așadar, nu doar un om al condeiului ci și al acțiunii nemijlocite. S-a implicat în viața socială și politică mai mult decât s-ar fi așteptat cei din jur. Nu s- a retras în turnu-i de fildeș, ci a coborât între nevoile oamenilor, identificându-se cu ele. Iar pentru aceia care l-au cunoscut personal sau măcar i-au audiat prelegerile ce să mai spun?! Îi invidiez în cea mai pură trăire. Au atâtea de povesti, au învățat multe lucruri. Pe toți care i-am auzit povestind au descris într-un fel preaplinul unei inimi arzând. Cam asta cred că a fost existența efemeră dar nu și inutilă a lui Ioan Alexandru.