La 22 martie 1832 se stingea, la Weimar, marele Johan Wolfgang von Goethe. Născut la Frankfurt pe Main ca fiu al unui înalt funcționar de stat, relația sa cu părinții a fost marcată de multe conflicte. Cu excepția sorei sale – Cornelia Friderike Christiana – ceilalți frați au murit timpuriu. Chiar și tânărul Goethe s-a îmbolnăvit, în 1758, de variolă.
În toamna anului 1765 începe să studieze la Universitatea din Leipzig. Nu este prea încântat, dar o isprăvește în 1768. Aici își trăiește și prima deziluzie sentimentală, în iubirea neîmpărtășită de Anna Katharina Schönkopf. Doi ani va dura idila, după care se va sfârși printr-o dezamăgire reciprocă. Poate și din această cauză va pleca la Universitatea din Strasbourg unde își continuă studiile juridice. Această zonă, a Alsaciei, va fi descrisă cu multă candoare mai târziu. Tot aici își întâlnește mentorul în persoana filozofului Herder, personalitate care va avea o influență covârșitoare în viața scriitorului.
La 7 noiembrie 1775 ajunge la Weimar, unde obține demnități publice de invidiat. Deși devine de timpuriu curtean la Weimar, el niciodată nu se va simți în largul său în această poziție. Chiar mai mult, înnobilarea sa a avut un efect negativ asupra operei literare. Dacă înainte de acest moment publicase masiv. Tot aici o întâlnește pe Charlotte von Stein, o curteană a ducesei Anna Amalia. Fiind prietnă apropiată a lui Goethe, a familiei Herder și a lui Schiller, a influențat viața și lucrările acestora. Cu toate că doamna Stein avea șapte copii și era cu șapte ani mai în vârstă decât Goethe, între ei va fi o dragoste profundă, documentată oarecum în peste 1.700 de scrisori.
La 3 septembrie 1786, Goethe decide să își schimbe radical viața. Se strecoară din stațiunea Carlsbad (din Boemia), călătorind cu diligența până la pasul Brenner, de acolo coboară spre Tirolul de Sud, iar apoi la Verona, Vicenza și Veneția. Italia își va deschide brațele-i primitoare și-i va oferi un sejur extraordinar. Țelul său era de a ajunge la Roma, centrul lumii civilizate și leagănul Imperiului Roman. Ajunge în Cetatea Eternă la 29 octormbrie a aceluiași an și suferă una dintre cele mai crunte dezamăgiri. Găsește Roma ruinată, iar în 1787 decide să se stabilească la Napoli.
Totuși, din punct de vedere literar, călătoria în Italia n-a fost prea reușită. Piesa Egmont fusese terminată, deși apăruse o schimbare de direcței ce atenua aspectul să politic, iar pe parcurs rescrisese și distrusese câteva piese minore. Nu scrisese nici un poem liric. Goethe se lăsase impresionat de ideea că arta era impersonală și este posibil ca acest concept să fi apărut sub influența esteticianului Karl Philipp Moritz. Oricum, până să împlinească 40 de ani (în 1789), Goethe aproape reușise să termine ediția completă a operelor sale, inclusiv o revizuire a Suferințelor tânărului Werther, 16 piese de teatru și un volum de poezii. Singura dramă fragmentară inclusă era Faust, pe care nu putea ști, deocamdată, cum ar putea s-o termine, și care avea să fie publicată, pentru prima dată în 1790.
Urmează apoi întoarcerea acasă și prietenia cu Friedrich Schiller. Cei doi și-au propus ca – prin intermediul revistei Die Horen – să afirme literatura într-o epocă tot mai dominată de politică. Această prietenie se va sfârși prin moartea lui Schiller, în 1805. Îndată după eveniment, Goethe a reluat și a finalizat proiectele care îi domionaseră mijlocul vieții. A luat apoi diferite atitudini politice, niciodată duse până la capăt și întotdeauna cu o oarecare reținere. Undeva spre anul 1823 și-a pregătit testamentul, dar scriitorul era încă în putere. Se ocupa (alături de Cotta, editorul său) de o nouă ediție de opere complete, începea o carte de memorii impersonale (Jurnale și cronici, 1830) și chiar punea pe hârtie experiențele sale militare din 1792-1793.
Mai rămânea o singură criză nerezolvată. După decesul soției – în 1816 – Goethe a început să viziteze Boemia, unde la Merienband (vizitând familia Levetzow) s-a îndrăgostit de tânăra Ulrike. În 1823 o cere în căsătorie, pe când Goethe avea 74 de ani iar domnișoara… doar 19. Familia a ezitat iar Ulrike la fel. Mai mult, a nutrit o aversiune puternică față de scriitorul ajuns la vârsta senectuții. Din această decepție s-a născut inițial poezia Elegie (scrisă chiar pe drumul de întoarcere), transformată mai apoi în piesa Trilogia pasiunii publicată în 1827. După toate acestea rămâne la Weimar și dă dovadă de o forță creatoare invers proporțională cu vârsta înaintată. În anul 1831 (după ce împlinise 82 de ani) a spus că, oricât i-ar mai fi rămas din viață, era pentru el un adevărat dar. În primăvara următoare – cum spuneam la început – după o răceală puternică, a suferit un atac de cord și a murit.
Goethe a fost contemporan cu gânditori precum Kant Herder, Fichte, Schelling, Hegel, Wilhelm și Alexander von Humboldt, care au declanșat o revoluție intelectuală care stă la baza celei mai mari părți a viziunii moderne despre religie, artă, societate și gândire. Dintre toți, Goethe a fost omul cel mai liber, ținându-se departe de angajamente politice directe. Tumultul sentimental va rămâne însă o pată neagră pe biografia ilustrului german. Nu pot încheia această sumară biografie fără a-mi exprima dezamăgirea în acest sens. O discrepanță prea mare între erudiția lui Goethe (care a scris inclusiv studii de geologie, fizică, muzicologie și botanică) și instabilitatea sa emoțională. Și aici – după cum vedem și la alți gânditori mari – biografia i-a jucat feste sub aspect moral, chiar dacă literar și științific i-a fost îndestulătoare.