La 11 aprilie 1944, într-un București încă sângerând după război, se stingea poetul Ion Minulescu. Deși s-a născut tot în Capitală (în 1881), copilăria și-o petrece la Slatina, orașul mamei. Urmează școala primară și gimnaziul la Pitești, iar liceul îl face la București. Primele producții literare (semnate sub pseudonim) apar tot în perioada liceală. Talentul ce va irupe mai târziu își face deja apariția, fiind remarcat de cei din jur.
În 1900 pleacă la Paris pentru a studia dreptul, însă poeții francezi îi schimbă radical traseul. Va fi captivat de literatura francofonă, uită de studiile sale, iar după numai patru ani se întoarce în țară hotărât să scrie masiv. În 1905 publică poeme și câteva fragmente de proză din Jurnalul unui pribeag. Tot în același an începe să publice o parte din versurile ce vor alcătui volumul Romanțe pentru mai târziu. Se dedică – alături de Dimitrie Anghel – traducerilor, lucrând în special pe scriitorii francezi cei mai importanți. Ca poet, a cultivat versul liber cu acente retorice, cu motive și tehnici simboliste și într-un stil declamator. A încercat o reînnoire a lexicului poetic, iar proza și teatrul său combină – într-o manieră ilustră – artificialul și ludicul.
La 11 aprilie 1914 se căsătorește cu Claudia Millian. O romantică poveste de iubire urma să-i lege pentru mulți ani. Profesoară de desen, deci iubitoare de artă, a încercat să scrie și poezie. Încercarea s-a dovedit de bun augur, publicând în cele din urmă trei volume de versuri și o piesă de teatru. Li se naște o fiică, Mioara, care va deveni și ea o artistă plastică de succes. În anii războiului (1916-1918) soții Minulescu se refugiază la Iași. Poetul continuă să scrie, deși de publicat o va face în 1920 (cu Măști de bronz) , respectiv 1924 când îi apare romanul Roșu, galben și albastru. Dacă la aceste producții literare mai adăugăm piesele de teatru, atunci formula este perfectă.
Să nu-i uităm însă pe Duiliu Zamfirescu și Alexandru Macedonski pe care i-a urmat pe calea simbolismului românesc. Influența acestor doi scriitori a recunoscut-o întotdeauna. Relația ce a avut-o cu ei certifică încă o dată nevoia de mentorare. Nici un artist, poet sau om de știință nu apare din neant. El clădește întotdeauna pe munca celor dinainte, pe priceperea și devotamentul înaintașilor săi. George Călinescu spunea: Ion Minulescu este în bună măsură un Mitică, un Cațavencu și un Eleutheriu Popescu deveniți lirici. A știut așadar să se facă înțeles, apoi plăcut, apoi apreciat. Toate aceste merite s-au clădit pe muncă și tenacitate. La el talentul are o fundație puternică, iar succesul o bună receptare.