Medicul Carol Davila – plecat mult de acasă – comunica uneori cu soția sa prin scrisori. La un moment dat, în 1866, când băiețelul avea doar patru ani, scria:
Sper că Alexandru va ști toate literele și numele tuturor animalelor și obiectelor din frumosul său album, atât în franțuzește, cât și în nemțește. Trebuie să se obișnuiască de pe acum, să stea locului în fiecare zi câteva sferturi de oră, să asculte și să învețe.
După aproximativ un an și jumătate (când Alexandru avea cinci ani și șase luni), pretențiile tăticului grijuliu sună astfel:
Știu că măiculița lui se ocupă de limba strămoșească și că Alexandru la sosirea mea va ști să-mi recite încă câteva poezii frumoase. Trebuie să i se exerciteze memoria și punându-l să învețe în fiecare zi într-un chip regulat câteva fragmente de poezie și povești, va avea de la mama lui amintiri ce nu se vor șterge niciodată. Va învăța mai târziu și latina în comparație cu româna…
Iar Alexandru va crește în acest spirit. Toate limbile amintite și le va însuși cu brio, dar va face și mișcare fizică. Mintea sănătoasă face casă bună cu un corp sănătos. Așa că, va călării întâi un ponei, iar apoi un cal adevărat. Iar la 16 ani, îi scrie tatălui său de la Paris: Dau lecții de latinește unui băiețaș de 10 ani sau mai bine zis, îl ajut într-un fel pedagogic să-și facă temele…
Am găsit instructive aserțiunile de mai sus. Iată crâmpeie din viața unei mari personalități, deși nu privită prin prisma profesiei. Relațiile familiale era foarte importante, educația copiilor cu atât mai mult. Merită să reflectăm!